1. Un frate şedea într-o chilie din Egipt, în multă smerenie petrecând. Şi avea acesta o soră care curvea în cetate pricinuind pierzare la multe suflete. De multe ori supărându-l bătrânii, mai pe urmă trimiţându-l pe fratele la dânsa, doar sfătuind-o se va strica păcatul cel ce se lucra printr-însa. După ce a ajuns el la locul acela, văzându-l unul din cunoscuţi, a alergat mai înainte şi a vestit surorii lui, zicând: iată, fratele tău este lângă uşă. Atunci ea împungându-se la cele dinăuntru şi lăsând pe ibovnicii cărora le slujea, a ieşit cu capul gol în întâmpinarea fratelui său. Dând să-l îmbrăţişeze i-a zis fratele: sora mea cea adevărată, fie-ţi milă de sufletul tău, că mulţi pier din cauza ta! Cum vei putea suferi munca cea veşnică şi amară? Iar ea cutremurându-se, i-a zis: crezi că mai este mântuire pentru mine de acum? Răspuns-a fratele: de vei voi, este mântuire. Ea aruncându-se la picioarele fratelui său, îl ruga să o ia în pustie, împreună cu el. El i-a zis: pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine! Atunci ea i-a zis: să mergem, că mai de folos îmi este să fac această necuviinţă să merg cu capul gol, decât să intru în cursa fărădelegii. Şi mergând ei, o sfătuia fratele său la pocăinţă. Când vedea pe unii venind înspre ei, de vreme ce nu toţi ştiu că eşti sora mea, dă-te în lături puţin din cale, până ce vor trece cei ce vin. Iar ea s-a abătut. După aceea i-a zis: să mergem soro, în calea noastră! Dar ea nu i-a răspuns. Şi apropiindu-se el de dânsa, a găsit-o moartă. A văzut şi tălpile picioarelor ei însângerate, căci era desculţă. Şi fratele vestind bătrânilor cele ce s-au întâmplat şi iscându-se neînţelegere între dânşii, s-a descoperit unuia din bătrâni despre dânsa, că de vreme ce nu a purtat grijă de nici un lucru trupesc, ci şi-a defăimat şi trupul, nesuspinând întru atâta rană, pentru aceasta i s-a primit pocăinţa.
DE LA SFÂNTUL AMFILOHIE
2. Un frate biruindu-se de curvie, în toate zilele se afla săvârşind păcatul şi în toate zilele îl îmblânzea pe Stăpânul său cu lacrimi şi cu rugăciuni. Şi aşa făcând, amăgindu-se de obiceiul cel rău, săvârşea păcatul. Apoi iarăşi, după săvârşirea păcatului, se ducea la biserică. Şi văzând Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu amare lacrimi, zicând: miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită, că mă trudeşte cumplit şi mă răneşte cu amărăciunea desmierdărilor! Că nu am obraz, Stăpâne, a căuta şi a vedea Chipul Tău cel sfânt şi mai strălucit decât soarele, ca să se îndulcească inima mea şi să se veselească. Acestea zicând şi ieşind din biserică, cădea în noroi, dar nu se deznădăjduia de mântuirea sa. Căci de la păcat întorcându-se la biserică, striga către iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicând: pe Tine, Doamne, Te pun chezaş de acum că nu voi mai face păcatul acesta! Numai iartă-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru început şi până în ceasul acesta Ţi-am greşit! Şi după ce făcea el aceste înfricoşate făgăduinţe iarăşi se afla întru acel păcat rău. Şi se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea prea dulce şi nemărginita Lui bunătate, că suferea în toate zilele călcarea şi necunoştinţa fratelui cea neîndreptată şi rea. Din multa milă căuta şi aştepta pocăinţa şi întoarcerea lui. Că nu un an a făcut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani şi mai mult. Vedeţi, fraţilor, răbdarea cea nemăsurată şi iubirea de oameni cea nemărginită a Stăpânului, cum totdeauna îndelung rabdă, suferind fărădelegile şi păcatele noastre cele cumplite! Că de acel lucru trebuie să ne înspăimântăm şi să ne minunăm: de îndurările cele bogate ale lui Dumnezeu, că făgăduindu-se fratele că nu va mai face altădată păcatul, se afla mincinos. Deci, într-una din zile, făcând fratele păcatul, a alergat la biserică, plângând, suspinând, tânguindu-se şi silind îndurările Prea Bunului Stăpân ca să se milostivească spre dânsul să scape de noroiul înverşunării. Şi cum îl ruga el pe iubitorul de oameni, Dumnezeu, văzând începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, diavolul, că nimic nu foloseşte, ci cele ce el prin păcat alcătuia fratele prin pocăinţă le risipea, neruşinându-se, i s-a arătat de faţă, căutând în obrazul lui şi strigând către cinstita icoană a Domnului nostru Iisus Hristos: o, ce-mi este mie şi Ţie Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, căci primeşte pe acest curvar, care în toate zilele minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta! Pentru ce nu-l arzi, ci îndelung rabzi şi suferi? Căci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari şi pe toţi păcătoşii o să-i pierzi. Cu adevărat, nu eşti Drept Judecător, ci unde vrea stăpânirea Ta, treci cu vederea şi pe mine pentru o mică călcare a înălţării, din ceruri m-ai aruncat jos iar acestuia mincinos fiind şi curvar, fiindcă zace înaintea Feţei Tale, uşor îi dăruieşti blândeţea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecător Drept? Precum văd şi Tu primeşti făpturi din multa Ta bunătate şi treci cu vederea dreptatea. Şi acestea zicea diavolul iuţindu-se de multă amărăciune şi pară de foc scoţând din nări, apoi a tăcut. Şi s-a făcut glas ca de la jertfelnic, zicând: o, balaure prea viclean şi pierzătorule, nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusă te sileşti să-l hrăneşti şi să-l sorbi? Ai atâtea greşeli ca să pui şi să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru dânsul? Iată Junghierea Mea şi Moartea Mea a afundat fărădelegile lui. Când păcătuieşte, nu îl izgoneşti, ci îl primeşti cu bucurie şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti şi Eu, Cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, să ierte celui ce greşeşte în fiecare zi până la şaptezeci de ori câte şapte, oare nu îl voi ierta pe el, oare nu-l voi milui? Aşadar, cu adevărat, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce îl voi moşteni. Căci pentru păcătoşi M-am răstignit şi preacuratele Mele palmi pentru dânşii le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să alerge şi să se mântuiască. De la nimeni nu mă întorc, pe nimeni nu alung, măcar de va greşi de nenumărate ori într-o zi şi de tot atâtea ori va veni către Mine, nu va ieşi afară scârbit. Căci nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurând şi neputând să fugă. Apoi iarăşi s-a făcut glas, zicând: ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Căci Eu cu toţi sunt drept. În ceea ce aflu pe cineva, în aceea îl judec. Iată deci, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua şi-i voi mântui sufletul, fiindcă n-a deznădăjduit, de mântuire. Iar tu vezi cinstea lui şi crapă de zavistie şi ruşinează-te. Fratele stând cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul. Şi îndată urgie mare, ca focul a căzut peste satana şi l-a mistuit. De aici să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni cea nemăsurată a lui Dumnezeu şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră.
din Patericul sfinților bătrâni
