Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Profetul vremilor noastre – CA ÎN GALILEA

Profetul vremilor noastre – CA ÎN GALILEA

Profetul vremilor noastre – CA ÎN GALILEA

Început de testament

Sfântul Evanghelist Marcu, în capitolul 1, versetul 15 al Evangheliei sale, scrie: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-că şi credeţi în Evanghelie“.

După spusele lui, acestea sunt cele dintâi cuvinte rostite de Mântuitorul în public.

Apoi în capitolul 16, versetul 15 consemnează ultimele cuvinte ale Mântuitorului, cuvinte spuse ucenicilor Lui la sfârşitul misiunii Sale pământeşti: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia [Împărăţiei lui Dumnezeu] la orice făptură“.

Evanghelia…

Această Evanghelie a Împărăţiei lui Dumnezeu va fi propovăduită la toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor. Atunci va veni sfârşitul (Matei 24, 14).

Evanghelie în prima zi şi Evanghelie în ultima zi a activităţii Mântuitorului.

Entuziasmat de această constatare, Părintele Iosif spunea: …Pentru restul vieţii mele, învredniceşte-mă, o, Doamne Iisuse, să strig mai departe cuvintele Tale – „Cercetaţi Scripturile!“ (Ioan 5, 39). Eu cred că n-am de la Domnul o poruncă mai mare decât aceasta.

Maria şi-a ales partea cea bună (Luca 10, 42).

Ea şedea la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui (Luca 10, 39). Asculta cuvintele viitoarelor Scripturi sfinte, cuvintele Evangheliei.

Cu acest gând bun a călcat Părintele Iosif, acum a doua oară, pragul Sibiului. Acest lucru l-a subliniat el şi acest gând îl împărtăşeşte tuturor, şi celor mici, şi celor mari, şi celor de aproape, şi celor de departe, gând care pentru el constituia un program pe care-l va respecta timp de cincisprezece ani, îndemnându-i şi pe alţii să-l respecte.

Iată-l publicat în «Revista Teologică» nr.1-3, ianuarie-martie 1922, pag. 19, sub titlul:

 

 

Partea Mariei

 

În casa celor două surori – Marta şi Maria – intrase Iisus. Marta se învârtea şi alerga grăbită în toate părţile, să strângă vase şi cele de lipsă la primirea şi ospătarea lui Iisus, iar Maria şedea liniştită „lângă picioarele lui Iisus“, ascultând şi sorbind din suflet divinele-I învăţături (Luca 10, 39). O mică neînţelegere se ivi între cele două surori. Marta dusese această neînţelegere şi înaintea lui Iisus, plângându-se împotriva Mariei că nu-i dă ajutor în alergările şi în învârtelile ei. Iisus închise acest conflict cu vorbele: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte; Maria şi-a ales partea cea bună care nu i se va lua“.

Dar conflictul celor două surori din Evanghelie parcă nu s-a aplanat pentru totdeauna. Năzuinţele lor opuse stăruie şi azi înainte şi neînţelegerea lor parcă mai mare s-a făcut. Pe Marta, probabil, n-a mulţumit-o răspunsul lui Iisus. A apucat mânie pe sora ei Maria şi, în mânia ei, a scos şi scoate mereu pe Maria – şi partea ei – din traiul şi preocupările oamenilor.

Această pornire a Martei împotriva Mariei se poate observa şi în Biserica noastră. O arată realitatea. Să ne coborâm puţin într-o parohie. Marta ne iese îndată în cale, arătându-ne vasele ei, orânduielile, învârtelile, silinţele şi ostenelile ei culinare.

Iată arhiva: circulare legate şi aranjate după ani, mulţime de protocoale congresuale, sinodale (netăiate) impuse de sus şi plătite din „lada bisericii“, apoi acte, regulamente, documente şi protocoale referitoare la partea administrativă a oficiului parohial.

Da! Lucruri bune, de lipsă şi de folos. O sminteală însă rămâne: după ce ieşim din culina Martei şi închidem uşa, în multe locuri nu aflăm uşa şi intrarea în cealaltă casă, a Mariei. Nu aflăm intrarea în celălalt oficiu al preotului, în cel pastoral.

În puţine locuri se poate afla acest oficiu în deplină ordine şi activitate (în multe locuri, nici Biblie nu are).

În cele mai multe, partea Mariei o reprezintă numai slujbele din Molitvelnic şi Liturghier, eventual şi Cazania bătrână ce se citeşte din strană la praznicele mari. Şi această greşeală n-a răsărit de jos şi nu-şi are pricinile numai jos, în parohie. Însuşi protopopul nu întreba şi nu se interesa – aşa cum ar fi trebuit – de oficiul pastoral al preotului, al parohiei. „Vizitele canonice“ şi, peste tot, rolul protopopului, mişcările lui şi agenda lui au primit de sus un culorat prea administrativ. O interpretare greşită, o prea mare înclinare spre partea şi grijile Martei parcă ne-au stăpânit manifestările şi stările noastre bisericeşti de sus până jos.

Această constatare nu este numai a mea. Ea se spune şi se scrie acum şi dincoace, şi dincolo de Carpaţi şi bine se face; boala nu trebuie tăgăduită, ci spusă, ca să poată fi tămăduită. În punerea în practică a Statutului Organic am pus un mai mare pont pe veşnicele noastre preocupări de ordin administrativ decât pe problemele de viaţă spiritual-religioasă. Din aplicarea de până acum a Statutului Organic, a străbătut prea puţin din ceea ce este suflul Duhului Sfânt şi de viaţă dătător al problemelor sufleteşti.

„Va trebui să se caute mijlocul prin care s-ar putea suprima rugina birocratismului şi a formalismului steril în ale căror mreje s-a poticnit concepţia spirituală a Bisericii noastre. Va trebui să se ţină seama de misiunea spirituală şi spiritualizantă a Bisericii, în deosebire de preocupările materiale şi gospodăreşti – bune de altcum şi ele – care ne-au înghiţit aproape toate energiile…“, scrie zelosul protoiereu dr. Gh. Ciuhandu.

„La noi, în România ortodoxă – scrie episcopul Vartolomeu – în lipsa unui cler cu o cultură mai înaltă, Biserica şi-a restrâns atât misiunea, cât şi acţiunea aproape numai la ritualism“.

Hotărât! Biserica noastră parcă prea a rămas numai cu partea Martei. Prea s-a aplecat în această parte şi a uitat pe cealaltă, a Mariei. Vina a fost apoi că au plecat şi s-au aplecat în această parte şi năzuinţele preoţimii. S‑au distins de sus ziditorii de biserici, s-au lăudat organizatorii, s-au decorat administratorii, întărindu-se astfel de sus mentalitatea că „meritele“ trebuie căutate şi se pot câştiga numai în cadre administrative. S-a uitat însă sfatul Apostolului Pavel: „Mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi învăţătură“ (I Tim. 5, 17) şi îndemnul mai stăruitor spre el. S-a uitat încurajarea şi răsplătirea năzuinţelor şi ostenelilor pastorale pentru „clădirea credincioşilor şi evanghelizarea vieţii lor“. Această greşită interpretare a dus apoi la faptul că avem atâţia preoţi harnici şi iscusiţi organizatori şi administratori, dar, iată, o mitropolie întreagă abia va putea umple câteva posturi de preoţi misionari. Dar această mentalitate ne-a dus la ceva şi mai rău. În multe locuri a rămas numai Marta şi lucrează numai ea. Hurducă cu vasele, mătură în biserică, trage clopotul şi scrie numere de acte şi nume de oameni în protocoale.

E trist apoi că nici vremile schimbate n-au putut schimba cu totul aceas­tă greşită interpretare. Sunt şi azi unii – foarte mulţi – care judecă şi preţuiesc vrednicia preotului după dexterităţile lui administrative. Pentru aceştia, toată prisosinţa, tot belşugul sufletesc, toată averea şi comoara ce ai strâns-o mereu în suflet ca să o poţi împărţi apoi şi altora sunt nimica toată faţă de chiverniseala averii de bani ce ţi s-a încredinţat. Nopţi întregi petrecute la picioarele lui Iisus spre a-ţi putea întemeia un fond sufletesc, moral, din care apoi să poţi împrumuta sufletelor lipsite, sunt „fleacuri“ faţă de meritele înfiinţării şi administrării unui fond de bani. Toată truda, toată frământarea, toate ostenelile sufleteşti pastorale pentru „clădirea“ credincioşilor sunt pentru unii încă nimic. Dacă n-ai înălţat un gard sau n‑ai putut ridica şi lăsa un zid, eşti nimic.

Această mentalitate trebuie să dispară acum fără amânare. Năzuinţele preoţimii trebuie îndreptate, încurajate şi ajutate spre partea Mariei, spre misiunea internă. Nu numai prezentul cu cerinţele lui, ci şi trecutul cu îndemnurile lui cer acest lucru. În istoria trecutului Bisericii noastre se pot afla şi citi pagini surprinzătoare despre mai multă râvnă şi mai multe năzuinţe duhovniceşti pastorale în raport cu vremurile grele de atunci (amănunte sunt şi în „Istoria predicii la români“, de Gh. Comşa). Să nu uităm apoi că avem de la marele Şaguna, în această direcţie, o moştenire întreagă pe care n-am chivernisit-o şi n-am sporit-o aşa cum ar fi trebuit. Traducerea Bibliei, Mineiele, Tâlcul Evangheliilor, diferite manuale, dintre care unele se folosesc şi azi, sunt tot atâtea dovezi că partea Mariei, latura duhovnicească a Bisericii, îl preocupa pe marele arhiereu mai mult poate ca oricare afacere. Moştenirea lui trebuie sporită şi munca lui trebuie continuată fără amânare.

Trăim vremuri schimbate. Aceste vremuri au adus şi Bisericii noastre libertatea deplină de a-şi asigura dorinţele şi planurile sale de organizare. Avem acum realizate aceste dorinţe. Un lucru parcă ne mai „lipseşte“ – partea Mariei. Toată Biserica noastră, toate stările şi manifestările ei trebuie îndreptate spre această parte, spre misiunea internă. Este lucrul acesta nu numai porunca, ci şi cerinţa vremurilor schimbate şi singurul mijloc cu care ne putem apăra Biserica de o nouă şi mare primejdie: sectarismul religios. În faţa sectarismului religios, cele două surori, Marta şi Maria, partea administrativă şi cea duhovnicească, trebuie împăcate în felul corect de a i se da Mariei partea şi chemarea cea aleasă şi de frunte ce i se cuvine.

Părintele Iosif Trifa

 

După cincisprezece ani de respectare a acestui program şi de urmare a acestui îndemn bun, scrie un alt articol sau, mai bine zis, îl continuă pe cel început în 1922 cu acesta, publicat în foaia «Ostaşul Domnului» nr. 1, din 1937, sub titlul:

 

 

Noi luptăm pentru Biserica cea vie, cea curată şi fără pată. (Efes. 5, 27)

În legătură cu „Restaurantul de la Dej“ şi cu statutele

Au trecut trei ani de când stăruie frământările de la Oastea Domnului. S-a scris mult şi s-a vorbit mult despre aceste frământări.

Unii spun că sunt de la Dumnezeu, alţii, de la diavolul. Eu însă zic că aceste frământări trebuia să vină, din două pricini:

  1. Întâi, frământările de la Oaste ni le arată Scriptura. O viaţă trăită cu adevărat în Iisus Hristos nu poate fi decât o viaţă trăită în multe necazuri, frământări, lupte, prigoane. Căci doar Însuşi Mântuitorul a lăsat acest testament: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu“ (Ioan 15, 20; Luca 21, 12; Matei 10, 25). Iar Apostolul Pavel a arătat şi el acest testament prin cuvintele de la II Timotei 3, 12: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“. Nu este mântuire fără suferinţe şi necazuri (Fapte 14, 22).
  2. A doua, frământările de la Oaste sunt apoi în legătură cu stările din Biserica noastră. Nu se poate tăgădui faptul că în Biserica noastră s-a neglijat şi se neglijează „partea Mariei“, latura misionară, trezirea sufletelor şi convertirea lor la o viaţă nouă în Iisus Hristos. Aproape toată activitatea Bisericii şi a preoţilor se apleacă spre „Marta“, spre partea administrativă, gospodărească, formalistă. A slăbit partea cea adevărată: marea luptă spirituală pentru trezirea şi renaşterea păcătoşilor la o viaţă nouă.

Oastea Domnului s-a ivit tocmai la hotarul acesta. Ea a păşit în ţară ca o binecuvântată revărsare spirituală care – în deosebire de alte societăţi religioase – n-avea şi n-are statute şi regulamente.

Dar această „noutate“ s-a ciocnit – tocmai prin spiritualitatea ei – de mentalitatea cea veche şi de neînţelegerea cea lumească. Iar ciocnirea cea mare au adus-o statutele şi regulamentele care s-au făcut pentru lucrarea Duhului Sfânt în această Lucrare.

Peste Duhul Oastei a venit „litera“ statutelor cu numiri de preşedinţi făcuţi, iar nu născuţi (din nou), cu procese-verbale, protocoale, fonduri, taxe, clădiri de ziduri etc.

Statutele înseamnă întoarcerea Oastei înapoi spre „literă“. Aici vom aminti, spre pildă, o dovadă ce va rămâne în istoria Oastei.

În adunarea Oastei de la Dej, părintele protopop de acolo a încercat constituirea comitetului judeţean al Oastei, conform statutelor. Ca să-i convingă pe fraţi să intre în statute, spunea că Oastea n-a înfăptuit nimic până acum… ne trebuie fonduri, aziluri, întreprinderi etc. Eu cunosc – spunea părintele protopop – o societate religioasă care a deschis şi un restaurant (o crâşmă) şi îi merge foarte bine.

Adică, la adunarea din Dej, părintele protopop voia să zică: Adică ce?… S-au făcut până acum la Oaste nişte nimicuri de adunări?… Nişte umblări degeaba pe drumuri?… Dar ce câştig au adus acestea? Nimic! Să deschidem cu societatea Oastei nişte restaurante unde să bea oamenii, să mănânce, să-şi petreacă şi atunci să vedeţi ce câştiguri vom avea. Iar cu o astfel de mentalitate, părintele protopop, ca preşedinte şi şef al Oastei din judeţ, va şi lucra în direcţia aceasta. Şi tot aşa vor lucra şi ceilalţi şaptezeci şi doi de protopopi din cuprinsul ţării, care, după statute, sunt făcuţi preşedinţi şi şefi ai oştilor judeţene. Şi împreună cu ei vor lucra şi ceilalţi „preşedinţi“ de prin parohii.

În felul acesta, Oastea Domnului va putea ajunge să aibă şi restaurante, cârciumi care vor chema pe oameni să mănânce, să bea şi să-şi petreacă… Va ajunge Oastea Domnului să-şi facă reclamă că la crâşmele ei se bea şi se petrece mai bine ca oriunde.

Iată, fraţilor, unde se poate ajunge alungând de la Oaste Duhul şi primind „litera“ statutelor, alungând voluntariatul şi primind o oficializare rău înţeleasă.

Ceea ce a spus părintele protopop la Dej oglindeşte vechea mentalitate din Biserica noastră. Am bătut noi ostaşii Domnului atâtea drumuri pentru trezirea sufletelor din patimi şi fărădelegi? Asta-i nimic! Nu aduce nici un câştig. Am aprins noi focul cel ceresc în atâtea adunări şi suflete? Asta-i nimic! Nu aduce nici un câştig.

De altcum, să nu ne prea mirăm de această mentalitate. Ea e alimentată uneori de însăşi forurile superioare bisericeşti. Aşa, spre pildă, Consistoriul din Sibiu dă pe chirie vestitul restaurant «Bulevard» unde, ştie toată lumea, se fac cele mai multe chefuri şi în fiecare seară se dansează până după miezul nopţii. Iar dacă „stăpânul“ face aşa , ce să ne mai mirăm că şi „sluga“ face tot aşa?

Această stare nu mai poate dăinui, pentru că, mergând pe calea aceasta, ajungem la Biserica cea din urmă de la Apocalipsa 3, 17, care îl ţine pe Hristos la uşă, zicând: Sunt bogată şi nu mai am lipsă de nimic… mă încred în bogăţiile mele, în banii mei şi chiriile mele – cum foarte frumos scria despre aceste lucruri fratele Oprişan în articolul „Celor şapte biserici de la Apocalipsa, capitolul doi şi trei“, publicat în foaia «Isus Biruitorul» nr. 13, anul 1935.

Noi cu Oastea Domnului cea vie am făcut un mare serviciu Bisericii. Ne-am luptat cu o mentalitate veche care trebuia să dispară. Căci, în numele Bisericii, nu se mai pot scoate „câştiguri urâte“ (adică necurate) din aranjări de baluri şi petreceri, din arenzi după cârciumi etc.

Noi luptăm pentru Biserica cea vie, cea curată şi „fără pată“. Şi noi nu vrem altceva decât să avem libertatea de care avem lipsă în acest sfânt război. Iar dacă în lupta aceasta avem de suferit, slăvit să fie Domnul!

Toţi cei care au spus adevărul au fost prigoniţi şi vor fi până la sfârşitul veacurilor. Dar dulce va fi plata şi răsplata lor la Domnul în cer.

Preot, Iosif Trifa

 

 

Cercetarea Scripturilor şi împlinirea lor, propovăduirea Evangheliei şi aplicarea ei în viaţa de fiecare zi au fost subiectul celor cincisprezece ani de vestire şi apostolat în cadrul Oastei, prin care a dorit să-i îngenuncheze lângă „Maria“, la picioarele Domnului, pe toţi fiii acestui neam şi ai acestei Biserici.

 

Aceasta este alegerea cea bună despre care zicea Mântuitorul că a făcut‑o Maria şi cu care îndemna Părintele Iosif, prin scrisul său, poporul. Acest lucru nu a plăcut vrăjmaşului şi vrăjmaşilor lui „Iisus cel Răstignit“, iar cel care din „turn“ chema mulţimile trebuia tras jos, trebuia să i se înfunde pumnul în gură, să i se tragă haina de pe el, să i se fure mijloacele de vestire şi chemare la Hristos, mijloace câştigate cu rugăciune, sudoare, jertfe şi sânge, iar prin lovituri grele, continue şi multe, să fie lichidat.

Cu acest gând a debutat în 1921 când a venit în Sibiu. Cu acest fericit gând, al creării unei atmosfere ca-n Betania, gând pe care l-a pus în aplicare şaisprezece ani, costându-l viaţa, dar la care nu a renunţat.

Acum tot acest gând bun şi fericit pe care l-a transformat în realitate, fericind, prin înfăptuirea lui, un neam şi o ţară, şi-l face testament: Noi luptăm pentru Biserica cea vie, cea curată şi fără pată.

Pe parcursul istoriei Oastei Domnului, acesta va constitui cel mai puternic „cuvânt testamentar“ al Părintelui Iosif, pe care ne legăm cu jurământ să‑l împlinim şi noi.

Profetul vremilor noastre / Moise Velescu. – Sibiu:      Oastea Domnului, 1998 – vol. 3

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!