Binecuvântat cuptor al suferinţei
Focul cel ceresc al Duhului Sfânt vine câteodată ca un foc curăţitor, vine să ardă ceva din viaţa noastră. Vine să ardă răul, lumescul, pe omul cel vechi din noi; şi atunci acest foc se preface în „cuptor“. Iar acest cuptor, de regulă, este cuptorul suferinţelor, încercărilor, necazurilor.
Pe toţi copiii Lui pe care îi iubeşte şi din care vrea să facă nişte unelte pentru lucrul Său, Domnul, de regulă, îi trimite şi îi trece prin acest cuptor.
Acesta e cuptorul cel binecuvântat care lămureşte aurul, care arde lumescul din noi. Iar în acest cuptor Domnul ne trimite de câte ori află El de bine.
Cu cât ne va trimite de mai multe ori, cu atâta cuptorul va fi mai tare aprins; şi cu cât ne va ţine mai mult în el, cu atât la ieşire vom fi mai binecuvântaţi şi mai „nebuni“ pentru Domnul.
Mă gândesc la cuptorul meu. De ani de zile mă trece El mereu prin cuptorul cel binecuvântat al focului ceresc.
Eu credeam la început că mă prăpădesc în acest cuptor, că mă topesc cu totul în focul lui. De vreo trei ori Domnul aprinsese acest cuptor atât de tare, încât orice scăpare părea pierdută. Dar cuptorul nu era spre moarte, ci spre curăţire şi binecuvântare.
Numai acum văd binecuvântarea care a rămas în viaţa mea de pe urma lui.
După fiecare cuptor am rămas mai „nebun“, mai cald, mai duhovnicesc.
După fiecare cuptor tâlcuirile şi predicile mele s-au făcut mai calde, mai tari şi mai pline de dar.
Mă gândesc în special la cuptorul din urmă, din vara trecută (1934). Vai, în ce foc grozav eram atunci! Mă înfricoşez numai la gândul lui. Mă chinuia zi şi noapte un foc mistuitor. De multe ori mă zvârcoleam pe jos în chinurile acestui foc, nu mai aveam decât o singură dorinţă: să scap la odihna din cimitir.
Şi… pe urmă, ce s-a întâmplat?
Din acest cuptor a ieşit o nouă înviorare.
A ieşit «Isus Biruitorul».
Niciodată n-aş fi crezut că voi mai putea scrie ceva.
Şi, iată, se împlineşte o jumătate de an de când scriu foaia «Isus Biruitorul». În semn că şi de data asta cuptorul era de la Dumnezeu.
Cuptorul acesta din urmă m-a făcut mai „nebun“, mai încăpăţânat pentru lucrul Domnului. M-a învăţat să mă încred orbeşte, nebuneşte în El şi să nu mă tem de nimic. Dacă a făcut o astfel de minune cu mine, aş fi un nemernic să mă mai îndoiesc de ajutorul lui şi de darul Lui.
EU NU-MI VOI URÎ DUREREA
Eu nu-mi voi urî durerea, ci-o voi binecuvânta,
căci ea m-a făcut, cu lacrimi, până-n veci să pot cânta
şi ea m-a-nvăţat să aflu, să aleg şi să pătrund
Adevărul şi Iubirea care-n jertfă se ascund…
Eu binecuvânt durerea, căci în sfântul ei cuptor
mi-am primit – trimis în ceruri – cântecul nemuritor.
Şi numai arzând acolo mi-am împreunat divin
inspiraţia cu harul şi furtuna cu senin.
Eu îi mulţumesc durerii că m-a învăţat s-aştept
vremea care-aduce-odată răsplătirea celui drept,
ca şi vremea ce zdrobeşte pe-ngâmfat şi mincinos;
şi să ştiu că vremea asta n-o prea-ntârzie Hristos.
Eu îi datorez durerii o recunoştinţă-n veac,
că m-a învăţat cuvântul cum să-l spun şi când să tac,
că m-a dus să aflu taine care zac cel mai afund
şi-adevărul care-n suflet cei mai mulţi vicleni l-ascund.
Eu voi mulţumi de-apururi Dumnezeului slăvit,
că în felul cel mai crâncen mi-a dat tot ce-am suferit.
Că-n văpaia cea mai slabă mi-a-mbrăcat al slavei in.
– Numai ce-am creat acolo are-n el ceva divin.
Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu – Isaia 66, 13
O, ce mângâiere scumpă este aceasta! Nimeni şi nimic din această lume nu ne poate da o astfel de mângâiere.
Eu mă gândesc la mine şi la viaţa mea. O Doamne, ce s-ar fi ales de mine dacă n-aş fi simţit mereu mâna Ta mângâietoare în atâtea necazuri şi furtuni prin care am trecut?
De patru ani de zile zac mereu bolnav prin spitale şi sanatorii. M-aş fi prăpădit de mult dacă mâna Ta cea scumpă nu m-ar fi mângâiat şi nu m-ar fi întărit mereu.
O Doamne, poate Tu ai voit aşa. Am rămas fără mamă la vârsta de şapte ani. M-ai lipsit de mâna aceasta poate ca să cunosc mai bine mâna Ta cea sfântă şi scumpă. Sărut cu lacrimi mâna aceasta şi Te rog, Iisuse Doamne, să nu o mai depărtezi de la mine până în clipa când mă vei chema pentru totdeauna la Tine.
Dar eu alerg la rugăciune…(Ps. 109, 4).
Spinii încercărilor ne sunt o apărare, un adăpost, o binecuvântare. Prin ei ne apără Domnul de păsările iadului, de ispite şi păcate.
Îţi mulţumesc, Iisuse Doamne, că m-ai învrednicit şi pe mine, păcătosul, să gust şi să aflu cât de dulce este rugăciunea în mijlocul „spinilor“.
Îţi mulţumesc că mi-ai aşezat „cuibul vieţii mele“ între „spini“.
Îţi mulţumesc că opreşti mereu aceşti spini şi prin ei mă aperi şi mă ocroteşti.
Doamne, ţine-mi „cuibuşorul“ până la sfârşitul vieţii în mijlocul „spinilor“.
DE ANUL NOU 1936
Azi e anul nou – şi gândul înapoi mă poartă iară
peste lupta grea a Oastei începută-n primăvară;
câte ne-a adus cu sine anul dus în veşnicie,
câte sfâşieri şi lupte, totuşi câtă bucurie.
Grea a fost întâia luptă, multe pierderile grele,
au venit pe neaşteptate, crunt am suferit în ele,
am vărsat sudori şi lacrimi, din belşug udând ogorul,
dar pe urma lor străluce, rod, «Isus Biruitorul».
Mai târziu, când mai puternic se-nteţise bătălia,
luptători pe turn cu toţii însoţeam pe Neemia
şi, împrăştiaţi pe ziduri, când cu spada, când cu dalta,
am clădit mereu cu-o mână şi ne-am apărat cu alta.
Tăbărât-au „sambalaţii“, furioşi peste măsură,
aruncând spre noi puternic, nemilos – noroi şi ură,
ne îndurera aceasta, prea adânc săpa trădarea,
însă am rămas statornici, nu puteam lăsa Lucrarea.
Astfel a trecut şi vara peste holda cât o ţară,
harnici strâng secerătorii plina spicelor comoară,
era rodnic tot ogorul, rodnic dealul şi câmpia,
de-i creştea de bucurie inima lui Neemia.
Tot ce-am semănat cu lacrimi şi cu plâns în vijelie,
seceram cântând cu toţii cu cerească hărnicie,
şi veneau spre „Turn“ grămadă rod de suflete curate –
darul lacrimilor noastre peste-ntinderi semănate.
Toamna ne-a aflat pe câmpuri, ca şi astă primăvară,
mai adânc cu plugul jertfei să arăm întreaga ţară;
iar semănătorii harnici, darnic semănau ogorul
cu grâu sfânt şi-ales: Cuvântul lui «Isus Biruitorul».
Şi-au pornit atunci vrăjmaşii furioşi să strige iară
că-i eretic Neemia şi că Oastea e sectară.
Cât au spus şi scris întruna, câte rele vorbe multe!
Dar puţini au stat să creadă, iar şi mai puţini s-asculte.
Scumpul nostru Neemia, prin furtuna cea mai mare,
ne-a fost tuturora pildă de-ndrăzneală şi răbdare,
apărând Lucrarea sfântă şi cărarea ei curată;
s-a jertfit, dar a păstrat-o cum i-a fost încredinţată.
…Anul nou, Iisuse Doamne! Robii Tăi Te roagă iară
să rămâi cu Neemia şi cu Oastea Ta din ţară;
fă să-Ţi cânte totdeauna pe-ale sufletului corz’
şi Marini, şi Vonica, şi-a Ta slugă, Traian Dorz.
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
