Vom urmări acum manifestările sufleteşti ale țăranului nostru ca muncitor în fabricele Americei.
Țăranul nostru, târât în vârtejul fabricelor nu se poate împăca cu această viață zgomotoasă şi străină sufletului său. De-aceea şi cântecele venite de acolo sunt un strigăt tot mai amarnic împotriva străinătății. Poate nicicând nu s-a exprimat doina noastră cu atâta amărăciune contra străinătății ca în aceste cântece. În două mari motive e a se căuta această notă a cântecelor ,,americane”. Primul motiv e de bună seamă sufletul iubitor de soare, lumină și poezie al țăranului nostru. Pe românul nostru îl doare fumul şi uruitul fabricilor, pentru că sufletul lui a trăit în frăție atât de intimă cu lumina, soarele și poezia naturii. Gândul celui înstrăinat zboară necontenit spre sătulețul său paşnic. Acolo îl cheamă părinții, casa şi pământul lui. Din mijlocul acestui amestec de popoare şi limbi, din această lume plină de fum şi uruit de fabrici îl strigă neîncetat frunzişul pădurilor, luminişul poienilor, cântecele, soarele, glasul doinei şi glia pământului:
»Du-mă Doamne iar’ acasă
S-aud brazii vâjâind
Mândrele-n frunze zicând
Şi mierlele şuierând.«
Versuri ca:
»Astăvară am vărat
Colo-n muntele înalt
Cu luna cu soarele
Și cu căprioarele.«
sau:
»Haide roibule mai tare
Du-mă colo-n codru mare
Să mânânc frunză de fag
Să iubesc ce-o fi mai drag.« etc.
ne arată câtă frăție a legat țăranul nostru în curgerea vremilor cu tainele naturii.
Despoiat de aceste frumuseți ale naturii, despărțit de plugul său, de casa sa, era natural să se jeluiască:
»Frunză verde lată -n dungă
Toate plugurile umblă
Numa-l meu şade la umbră.
Plugul şade în ocol
Și casa-i plină de dor.«
sau:
»Fă-mă Doamne ce mi- i face
Fă-mă puiu de turturea
Să zbor până -n țara mea
Să văd maica mai trăieşte
Draga de mă mai doreşte
Să văd codru mai răsună
De hori şi de voie bună. «
Al doilea motiv e pecetea de neam deosebit de altele prin firea, credința, datinile noastre pe cari ni-le-a hărăzit curgerea celor 18 veacuri. Toate acestea au săpat o adâncă prăpastie între țăranul nostru şi străin. Peste această prăpastie sufletească nu se va putea țintui niciodată o punte de trecere, de încopciere. În conştiinţa acestui sfânt şi mântuitor adevăr trăieşte țăranul nostru de câte ori cântă:
»Că englezu nu- i român
De i-ai face apa vin
Tot nu-i faci voia deplin
De i-ai face apa bere
Tot nu-i faci pe-a lui plăcere.«
sau:
»Mă trudesc şi zi şi noapte
Ca să-mi fac străinu frate
Şi străina sorioară.«
dar zadarnică este truda, căci zisa cântecului vechiu:
»Că străinu-i ca şi spinu
Când te-mpungi curge veninu.«
Din aceste adevăruri izvoresc nesfârşitele jeluiri ale românului contra străinului şi a străinătății:
»Rău-i Doamne -ntre străini
Ca desculț pe mărăcini
Rău -i Doamne -ntre duşmani
Ca desculț pe bolovani.«
sau:
,,Când maică m-ai legănat
Rău tare m-ai blăstămat.
»Să umblu din țară -n țară
Ca banu de la cămară.«”
Bățul pribegiei se mai consideră şi ca prilej de jale pentru întreg neamul celui înstrăinat:
»Jele-i Doamne cu-i -i jele
Jele-i inimuții mele
Jele-i la tot neamul meu
Unde-am ajuns să fiu eu,
Să fiu în străinătate
Nouă ţări că ne desparte
Nouă țări şi cu oceanu
Nu ştiu cu nime givanu (graiul).«
Românul nostru aruncat între străini nu mai simte în el acea vlagă şi tărie de viață care-l caracterizează. Nu mai este românul cel plin de viață, pentru că a fost smuls de pământul cel negru de care îl legau rădăcinile tăriei, de unde venea puterea vieții. În America el se simte deci copleşit de »spinii» străinilor, de aceea el cântă desnădăjduit:
»Ş-aşa suntem de străini
Ca florile între spini
Spinii cresc şi mari s-arată
Floarea rămâne uscată.«
Cerinţele religioase de cari iarăşi nu se mai ține seamă, încă îl îndeamnă pe românul nostru să se tânguie împotriva străinătăți. În gândul românului înstrăinat nu vrea să se întunece chipul bisericuții din mijlocul satului. Sunt prea mari legăturile sufleteşti ale românului nostru cu biserica sa decât ca ele să poată fi uitate sau şi numai slăbite.
La plecarea sa a alergat la »părintele» satului ca să-i facă rugăciuni de călătorie, în întreaga sa călătorie a cerut ajutorul cerului cu lacrima nădejdii în ochi, iar aici în America, în copleşeala aceasta de griji, temeri şi năcazuri, credința lui în atotbunătatea lui Dumnezeu se strecură în sufletul lui ca o rază tot mai senină împreunată cu cele mai puternice nădejdi, cu cea mai puternică hrană de viață, de pomenire sufletească.
În America însă străinul nu mai ține seamă de aceste cerințe sufleteşti ale românului, de aceea el se jelueşte:
»Când Dumineca soseşte
Inima mi se topeşte
Că aici la Cincinat
Avem numai de lucrat
Zi, nici una de rugat. «
sau:
»Rău m-a blăstămat maica
Să las frați, să las surori
Tot pe cale călător.
Să n-am Paşti să n-am Rusale
Să le mânc mergând pe cale
Să n-am Paşti, să n-am Crăciun
Să le mânc aicea -n fum .«
Toate aceste dureri izvorâte din poruncile sufleteşti să potențează apoi cu acele cari izvorăsc din nemiloasa trudă și muncă fizică, a căror greutate îl apasă şi mistuie:
»Lucru -n colb şi în căldură
Și asud peste măsură.
Lucru greu, primejdios
Scoate măduva din os.
Feru cură ca unsoarea
Noi îl cărăm cu căldarea.«
sau:
»Vărs pǎraie de sudori
Până capăt bănişori«.
Toate aceste îl mână pe țăranul nostru spre tara şi pământul lui. Acolo îl cheamă țărâna cea neagră hrănită cu sudoarea părinților. El ar şi fi gata oricând a da ascultare glasului îndemnător al sufletului său, dacă lipsele materiale nu l-ar fi încătuşat în slujba străinilor:
»Doru-mi-i nu pot veni
Că-mi poruncesc străinii«.
Țin să amintesc şi faptul că, dintre multe ,,scrisori” venite din America în formă de poezie şi publicate prin foile noastre, numai una (v. Tribuna 1909 nr. 5. p. 9) zugrăveşte, sau mai bine zis voieşte să zugrăvească, soarta țăranului înstrăinat în colori mai optimiste:
»Aici toate nu-s aşa
Cum erau în Şomcuta
Aici nu mai vezi mălaiu
Pita, carnea sunt de traiu«.
se scrie ce uşor e traiul pe acolo:
»În lumea asta lăudată
Unde dacă vii odată
A merge, a o lăsa
Nu te lasă inima.«
şi:
»Dacă n-am grâu în hambar
Am dolari în buzunar.«
Dar optimismul acesta nu e tocmai sincer. Cetind poezia în întregime îți face cu totul altă impresie. În fondul ei se poate simți mai mult o durere înăbuşită şi stăpânită care când prin o vorbă, când prin alta, scapă şi trece în versuri de toată jalea. »Pita şi carnea« n-au putut aduce bucurie sufletească:
»Pita albă ca spuma
Abia o pot mesteca
Zburându-mi gândul acasă
La copii şi la nevastă.«
Dealtcum această »scrisoare ciudată« reoglindește mai mult sentimentele, părerile şi mânia autorului ei faţă de stările politice de aici.
Iosif Trifa
Articol din TRIBUNA, Anul XIII,NR.111, Arad, Marți, 26 Maiu (8 lunie) 1909
