Vorbirea părintelui IOSIF TRIFA
«Că s-a făcut cuvântul Domnului ca focul ce arde în oasele mele. » Ieremia 20, 8, 9.
Ca pe un foc aprins l-a simțit leremia, ca pe o «dobândă » (Ps. 118), ca pe un « argint curat» (Ps. 11, 6) l-a căutat şi «l-a aflat» psalmistul, ca pe o «sete» l-a vestit Amos (Ps. 8, 11), ca pe o armă, ca pe «sabia Duhului sfânt» 1-a incins Pavel (Efeseni 6, 17).
Cuvântul Domnului, cuvântul scripturilor este un ceva ce nu se poate nici spune, nici definì deajuns. El se simte. El este Duhul Domnului, El este Dumnezeu însuşi.
Raportul preotului cu acest cuvânt nu poate fi altul decât acela pe care l-au avut şi l-au simțit toți aleşii Domnului dinaintea lui Hristos şi toţi învăţăceii rămaşi în urma lui Hristos.
Ca pe un «foc aprins» va trebui şi preotul să-l simțească, ca pe o «comoară» să-l caute şi să-l afle, ca pe o «hrană» (1 Timotei 4, 6), ca pe o «sete» zilnică să-l aibă, ca pe un «prisos» şi «belșug» sufletesc să-l strângă.
Cuvântul Scripturilor şi vestirea lui este, trebuie să fie, raportul nostru direct şi zilnic cu Mântuitorul.
Numai după aflarea şi câştigarea acestui raport va putea şi preotul «învăța ca şi unul ce are putere» (Luca 4, 32).
Numai după aflarea şi câştigarea acestui raport va putea ieşi preotul ca un harnic sămănător să samene cuvântul peste toate câmpiile vieții noastre sociale. O groază-l va cuprinde pe sămănătorul de azi uitându-se înainte ce teren de sămănat îl aşteaptă.
Vânturile războaielor şi a curentelor slabe ne-au făcut şi ne-au lăsat un «pământ pustiu şi fără de apă» (Ps. 62, 3), un pământ uscat şi înțelenit; materialismul ni l-a umplut mai tare ca ori când cu păduri întregi de spini şi de scai, şi de departe se văd în toate părțile în el petrile necredinții, bolovanii păcatelor şi a nepăsării religioase.
O teamă îl va cuprinde pe preotul de azi simțind că am ajuns şi trăim «vremile primejdioase» (II Timotei 3, 1), vestite de Pavel, acele «vremuri primejdioase» ce «nu sufăr cuvântul».
Dar preotul sămănător nu va despera, nu-i iertat să despereze.
«Precum ploaia se pogoară din cer şi nu se întoarce până când adapă pământul şi îl face de rodeşte, aşa va fi cuvântul meu zice Domnul» (Isaia 55, 10, 11) şi dacă pământul inimilor de azi este uscat şi fără de apă, va începe preotul să picure peste el cuvintele Domnului. Le va picura ca pe o ploaie lină, ca pe o ploaie binefăcătoare, ca pe o «ploaie târzie» (lob 29, 23). Le va picura cu strădanie, cu însufleţire, le va picura sistematic şi azi şi mâine şi în biserică şi afară de biserică, pentru că să înmoaie şi să «adape» cu ele pământul inimilor şi «roditor» să-l facă.
«Au nu sunt cuvintele mele ca focul»… (leremia 23, 29), zice Domnul. Cu acest foc va aprinde preotul focul idealurilor ce mor şi se sting în aceste vremi materialiste. «Va aprinde cât mai mult» dorul după o viață mai aleasă, mai sufletească, dorul după înălțimile curate şi sfinte ale virtuţilor evanghelice. Cu acest foc aprins va aprinde preotul şi va lasă să ardă spinii şi scaii vieții noastre sociale, pentru ca în urma lor să răsară, să poată răsări florile cele frumoase ale idealurilor morale.
«Au nu sunt cuvintele mele ca ciocanul ce taie piatra» (Ieremia 23, 29) zice Domnul… şi cu ele va sfărâma mereu preotul pietrile necredinţii şi va curăți mereu ogorul sufletesc de bolovanii păcatelor.
«Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi mai ascuțit decât sabia cu două tăişuri» (Evrei 4, 12)… Şi unde ploaia lui cea lină nu poate pătrunde, focul lui nu poate aprinde şi blândeța lui nu mai poate ajuta, îl vom lăsa să fie şi «aspru» (loan 6, 60), îl vom lăsa să « mustre» (II. Timotei 4, 2), să strige după păcate şi să taie în păcate şi stări sociale, dându-ne seamă că biserica lui Hristos şi cuvintele Domnului nu pot avea chemarea să stropească mereu cu «isop» şi azi şi mâine tot aceleaşi păcate, ci trebuie să le şi «curețe» mereu.
Aceste sentimente ne pătrund ca un fior sufletul stând înaintea împlinirii celei mai fericite idei de a ni se distribui Biblia. Ştim că această idee se împlineşte azi în urma stăruințelor acelui dascăl luminat şi însufleţit de la congresul trecut pe care azi cerul de sus şi Tatăl de sus ne-a învrednicit cu bucuria şi fericirea să-L avem între noi ca păstorul nostru dorit şi aşteptat, păstorul nădejdilor şi aşteptărilor noastre.
Întelegem năzuințele, dorinţele şi idealurile noului nostru păstor şi înțelegându-le vom duce Biblia în ogorul nostru de muncă. Vom lăsa, vom lupta ca să pătrundă cuvintele Domnului în toate manifestările vieții noastre sociale.
Vom duce Biblia şi vom vesti cuvintele Domnului nu numai ca pe o datorie morală, ci şi ca pe o cerință, ca pe o poruncă națională a vremilor noastre.
Biblia ne spune că Moise călător spre Canaan ajuns în pustie şi a adăpat poporul frământat de nemulțumiri şi cârtiri cu apă din stâncă şi l-a hrănit cu mană din cer. Dându-ne seamă că şi noi în asemănarea lui Moise călătorim azi cu un popor spre Canaan – în aceste deşerturi de frământări, necazuri şi nemulțumiri, în aceste pustiuri sociale cu tot mai puțină apă şi mai multă otravă vom deschide şi noi izvoarele cuvântului ca să adăpăm şi să hrănim cu credință, cu tărie şi încredere sufletul unui popor mult încercat.
«Cu vreme şi fără de vreme» vom striga cuvintele apostolului Pavel «că altă temelie nimenea nu poate pune afară de aceea care este pusă, care este Isus Hristos» (I. Corinteni 3. 11). Vom lăsa cuvintele Domnului să aducă aminte şi să spună tuturora pe tot locul că numai pe această temelie de piatră au putut şi pot neamurile să-şi clădească mărire statornică.
Pătrunşi ca de un fior de aceste sentimente şi credințe, arzând de dorul, de dorința sfântă ca să putem duce Biblia cu folos moral şi naţional în viața poporului nostru, în toate manifestările vieții noastre sociale – ne vom întoarce cu ea în ogorul nostru de muncă.
Articol din ,, Școalei noastre ortodoxe române”, Andrei Șaguna, 1921, pag. 51-53
