Congresul preoțesc l-a hotărât, dar nu-l avem. Şi dacă nu-l avem, e o mare pagubă pentru noi. Dintre sutele de motive cari ne poruncesc să-l scoatem şi dintre sutele, cari ne arată cu degetul paguba că nu-l scoatem amintesc:
1. El e înainte de toate cerința chemărilor noastre pastorale. Vremile schimbate, frământările prin cari trecem ne scot în cale probleme pastorale, cari cer pregătiri mai bune, îndrumări, povățuiri reciproce mai dese. Curentele vremilor şi străinilor, cari cearcă să bage otravă în staulul şi sufletul oilor noastre, ne mână parcă şi ele, ne fac să simțim lipsa unei întâlniri zilnice a noastre a tuturor, unde să ne povăţuim unii pe alţii, să căutăm arme, mijloace potrivite pentru păstorirea cu folos.
2. El e o cerinţă a organizării noastre, a strângerii noastre în o singură tabără. Toate declamările noastre cu ,,strângerea rândurilor”, cu „munca unită“, „prin noi înşine” sunt flori frumoase cari să scutură fără rod pe drumuri- până nu vom avea organul nostru.
Aşa cum suntem acum e pilda cea mai grăitoare despre lipsa noastră de organizare. Cu adevărat unde ne întâlnim noi toți? Care şi unde este întâlnirea noastră intelectuală? Care organ ne întâlneşte pe toți? Nici unul, nici bisericesc, nici politic. De vrei să scrii ceva de interes pentru toți, de vrei să faci o directivă din scrisul tău, trebuie să alergi la Sibiu, Arad, Caransebeş, mâne la Cluj, Oradea, să ceri loc în organele de acolo. Abia atunci îți vor afla toți îndemnul.
Ca preot tiner cu durere şi desamǎgire mi-a duc aminte şi mă gândesc că am avut colegi în seminar, cu cari am dat mâna la despărțire să ne întâlnim cât mai curând în viață, în ogorul lui Hristos.
Despre unii nu mai ştiu nimic, despre alții am auzit că sunt prin dieceza Aradului sau prin Bănat. Ştiu că şi ei poartă-n suflet ca şi mine dorința sfântă de a ne afla, de a ne întâlni întelectualminte undeva. Un coleg ardelean dus ca preot în Bănat, de la un poporean călător pe acolo cu ciubere a aflat despre mine şi acum după 11 ani de despărțire îmi trimite o scrisoare duioasă, care începe cu vorbele ,,perduți am fost şi ne-am aflat”. Da! aşa cum suntem azi, sumtem perduți unii faţă de alții, suntem şi locuim parcă în 3 continente diferite.
3. El e o cerință politică. Mai de mult când eram în Egipet rolul nostru politic era numai unul singur: să scoatem poporul la alegere pentru candidatul nostru. Azi avem politica noastră mai largă şi vedem cum curente, chemări, grupări politice diferite să adresează şi chiamă pe poporul cel păstorim noi. În fața curentelor şi partidelor politice cu adevărat noi nu avem nici un fel de orientare. Nu avem organul nostru, părerile, vederile noastre şi ca mâne ne vom trezi divizaţi şi împrăştiaţi şi noi şi oile noastre prin toate staulele grupărilor politice. Nu vreau să zic că organul nostru ar avea menirea să ne strângă pe toți, să ne ia dinapoi cu bâta a ne băga în un singur staul politic. Convingerea fiecăruia trebuie respectată, dar orientările, sfătuirile, chibzuințele noastre politice la tot cazul ne-ar fi de mare folos. Până nu vom avea organul nostru ca putere, forţă politică nu ne vom putea validita. Nu vedeți, că mulți din „domnii noștri” au apucat nǎravuri vechi şi rele? Foarte mulți în politică numai atunci ni se adresează nouă, când trebuie să le scoatem poporul la alegeri dietale, congresuale, când trebuie să scoatem poporul la serbări etnografice să ne fotografăm şi noi acolo. Oare n-a sosit vremea să ne mai sfătuim şi noi pentru – cine să mai plecăm cu poporul la alegere și să mai spargem din „idolii” Egiptului de ieri, cari s-au cam îngrășat şi ne- au uitat pe noi şi poporul?
4. E cerința regenerării, premenirii stărilor noastre morale şi bisericeşti. Curentul de premenire s-a pornit şi ne-a adus un triumf, o bucurie tuturor: mitropolitul Nicolae. S-a dat şi luptă pentru acest triumf.
Sufleteşte şi noi am luat parte. ,,Factorii” ne-au agitat, ne-au frământat şi pe noi dar – afară de „Gazeta Poporului” – noi n-am avut graiul nostru al tuturor. Avuserăm noroc cu luminații noștri profesori universitari, altcum nu ştiu ce ar fi fost.
Lupta începută nu e gata. „Boala” mai poate reacționa ,,factori” şi ,,înțelegeri” ne mai pot ieşi în cale. Credem noi că pe toate le vom putea birui prin convocări de congrese? Niciodată.
Şi apoi şi ca lucrare pozitivă anevoie va merge premenirea fără organ.
Nici „Asociația” (ideea Caselor culturale o lansează acum şi partidele politice) nici ,,rezoluțiile” congresului nu pot avea rezultatul nădăjduit tocmai din această pricină.
5. Dar organul nostru nu e numai o cerinţă pastorală, politică sau de premenire: el e o necesitate zilnică, e lipsa graiului nostru de toate zilele. Fără el suntem o tagmă istorică dar ,,fără graiu“ (cum zicea părintele I. Crăciun). Trecând prin aceste vremuri de prefacere atâtea am avea de spus – dar n-avem graiu. Atâtea găluşte ni să dau şi pe toate le înghițim mereu tăcând – pentru că n-avem graiu. De atâtea ori atâtea celea am avea de spus, dar n-avem graiu să le spunem, n-avem graiul nostru al tuturor şi toate cele ce să aud, sau să scriu de la noi și despre noi sunt numai fragmente.
6. În ce haină de formă şi de fond s-ar prezinta organul nostru? Potrivit ar fi ziar bisericesc, cultural, politic în care să predomineze chestiile, problemele pastorale, bisericeşti, şcolare.
Toate mişcările culturale, politice să fie trecute, văzute şi apreciate prin prisma şi proba credinții, moralului, bisericii lui Isus.
Până vor sosi vremi mai uşoare ziarul ar putea fi deocamdată tri sau bisǎptămânal – dar nu mai săptămânul e prea puțin.
Va obiecționa cineva. Toate-s bune, toate-s foarte adevărate, dar vremile grele şi tulburi de azi fac imposibile orice mişcări mai ales tipografice. Socot că tocmai în vremile tulburi de azi avem lipsă de o îndrumare unitară. Tocmai când e întunerec şi vifor avem mai mare lipsă de un far luminos, o călăuză orientătoare. Şi iarăşi socot că nimica nu-i imposibil dacă e voință de a munci şi jertfi. Cetesc ziarul „Dacia Traiană”. S-a născut şi trăiește în aceste vremi grele. E aşa de luminos tipărit, cu slovele şi tipariul tipografiei noastre arhidiecezane din Sibiu. Mă gândesc, noi miile de preoți, n-am putea scoate un aşa ziar al nostru?
Într-o bună, cât mai apropiată zi n-am putea subscrie câteva mii de acţiuni, sau n-am putea strânge abonamente înainte şi în cealaltă zi să plece din Sibiu sau din alt loc spre noi organul nostru: călăuza, orientarea atât de mult simțită, dorită şi necesară în aceste vremuri grele de prefacere?
Aveți cuvântul fraţilor preoți!
Vidra de sus la 14, Martie 1920
Iosif Trifa, preot.
Articol din BISERICA ȘI ȘCOALA, Anul XLIV, nr. 14, 5-18 Aprilie 1920.
