Sfinţii Părinţi din „secolul de aur creştin” au vorbit deseori, mai ales în predicile lor, despre distracţiile şi obiceiurile păgâne din vremea lor, pe care unii dintre creştini, şi în special cei de curând botezaţi le practicau cu conştiinţa că acestea nu le periclitează mântuirea, şi cu atât mai puţin pe cea a celor din jurul lor, creştini sau păgâni; este vorba, în special, de spectacolele de la baie, din hipodrom şi cele de la teatru. Faţă de aceştia ei erau foarte aspri, arătându-le primejdia la care şi-au expus viaţa lor sufletească, ca şi vătămarea celorlalţi prin exemplul lor negativ.
Sfântul Chiril al Ierusalimului porunceşte: „Nu te duce la spectacole păgâneşti!”. Tot el, explicând catehumenilor rânduiala slujbei Sfântului Botez, se exprimă:
„Trufia diavolului (de care ne lepădăm la Botez) constă din: pasiunea de teatru, de cursele de cai, de vânătoare şi orice deşertăciune de acest fel. Sfântul – spune el – se roagă lui Dumnezeu să fie izbăvit de acestea şi zice: «întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciune». Nu îndrăgi teatrul, unde vei vedea desfrânările pline de hule şi de toată neruşinarea măscăricilor şi jocurile nebuneşti ale bărbaţilor afemeiaţi. Nici nu te îndrăgosti de pasiunea acelora, care pentru a-şi desfată ticălosul lor pântece, se dedau pe ei înşişi vânătorii fiarelor sălbatice [….] Fugi şi de cursele de cai, privelişte nebunească, care doboară sufletele. Toate acestea formează trufia diavolului“.
Sfântul Vasile cel Mare ceartă cu asprime pe creştinii care, amestecându-se cu păgânii frecventau teatrele şi participau la alte distracţii ruşinoase şi incompatibile cu morala creştină.
„Să lăsăm pentru actorii de pe scenă – zice el – desfrânările zeilor, amorurile şi împreunările lor în văzul tuturor, dar mai cu seamă, destrăbălările lui Zeus, corifeul şi şeful tuturor zeilor după cum spun ei, de care ruşine e să le spun chiar despre animale”.
Sfântul Părinte îndeamnă pe creştini, mai ales pe cei tineri să se cunoască pe ei înşişi, lucru care nu este posibil fără curăţirea sufletului.
„Iar curăţirea sufletului – zice el – […] se face prin dispreţuirea plăcerilor simţurilor: ochii să nu se desfete cu spectacolele prosteşti ale scamatorilor sau cu privirea trupurilor, care bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântece de ruşine. Din nişte cântece ca acestea se nasc de obicei patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; noi însă trebuie să urmărim alte cântece, care sunt mai bune şi ne fac mai buni… De aceea trebuie să luaţi parte la această muzică, la modă acum, tot atât de puţin ca şi la orice altă faptă ruşinoasă“.
Sfântul Vasile insistă în combaterea chiar a acelor plăceri, mai neluate în seamă, dar care sunt mijloace prin care sufletul este coborât până în cea mai urâtă mocirlă. El spune:
„De asemenea mă ruşinez să mai spun că trebuie oprită parfumarea aerului cu diferite mirodenii plăcute la miros, ca şi ungerea trupului cu parfumuri. Ce altceva aş putea spune despre porunca de a nu urmări plăcerile care vin de pe urma pipăitului şi gustului, decât că aceste plăceri silesc pe cei ce se îndeletnicesc cu căutarea lor să trăiască întocmai ca animalele, robiţi pântecelui şi celor de sub pântece?… Să stăpânim şi să înfrânăm trupul, cum înfrânăm pornirile furioase ale unui animal, iar tulburările pricinuite în suflet de trup să le domolim, atingându-le cu raţiunea ca şi cu un bici. Să nu dispreţuim raţiunea dând frâu liber plăcerii…”
Sfântul Ioan Gură de Aur, care este un moralizator prin excelenţă, a fost poate cel mai înverşunat adversar al păcatelor celor care purtau numele de creştini, dar rămăseseră fideli practicilor păgâne. Pe aceştia Sfântul Părinte îi mustră cu asprime, arătându-le în ce mare primejdie s-au aruncat, călcându-şi în picioare nu numai calitatea lor de creştini, dar chiar şi pe cea de fiinţe cuvântătoare înzestrate cu raţiune. El spune:
„Ridică-te la cinstea ta de om, fugi de oceanul iadului, de râul cel de foc, de spectacolul de la baie! Că baia aceea dă naştere oceanului iadului şi aprinde acel adânc al flăcării“.
Teatrul, de asemenea, în critica severă a Sfântul Ioan, este considerat a fi ceea ce poate fi mai rău, izvor al celor mai cumplite păcate [n.n.: astazi, cuvintele Sfantului Ioan sunt in mai mare masura valabile pentru filme si pentru spectacolele asa-zise “de divertisment”, indiferent de canalul sau suportul lor – TV, cinema, DVD, internet, etc. – decat pentru teatru – care si el este de cele mai multe ori la fel de nociv, insa si-a pierdut mult din influenta sociala pe care o detinea in vremea Sfantului].
„Teatrele cele desfrânate – zice el – vă învaţă să vă desfrânaţi; teatrele, această ciumă cu anevoie de stârpit aceste farmece pline de otravă, aceste curse cumplite pentru cei nepăsători, această pieire însoţită de plăcere pentru cei neînfrânaţi“.
Cei care frecventau teatrele, se justificau spunând că piesele jucate pe scenă sunt ficţiuni. Nefiind vorba de realitate aveau impresia că şi păcatul lor nu poate fi real. Sfântul Ioan îi avertizează:
„Ficţiunile acestea au făcut pe mulţi să ajungă desfrânaţi şi au stricat multe case. Şi mai cu seamă pentru asta suspin, pentru că văd că nu vi se par rele cele de pe scenă, ci le aplaudaţi, strigaţi şi râdeţi, când desfrâul este prezentat fără de ruşine. […] Dacă desfrâul este un rău, apoi este un rău şi prezentarea lui pe scenă. Nu mai spun cât de desfrânaţi sunt actorii care joacă astfel de piese, care reprezintă desfrâul şi adulterul pe scenă. Nu mai spun cât de neînfrânaţi şi de neruşinaţi îi fac pe spectatori! Nu este privire mai desfrânată şi mai neînfrânată decât privirea celui care doreşte să vadă astfel de spectacole“.
Sfântul Ioan consideră că prin acele spectacole de la teatru se necinstesc nu numai actorii şi spectatorii, ci tot neamul omenesc. Din fiinţe raţionale şi libere, aceştia devin robi ai simţurilor. Unii ca aceştia au impresia că pot trăi o viaţă dublă: cea de acasă şi cea de la teatru; că ceea ce se joacă pe scenă nu are nici o legătură cu viaţa lor din afară şi cu cei din jurul lor.
„În ce te priveşte – spune Sfântul Părinte – n-ai dori să-ţi vezi nevasta umblând în pielea goală prin oraş; dar mai bine spus, nici în casă, ci ai socoti asta o ocară. Dar te duci la teatru ca să faci de ocară şi pe bărbaţi şi pe femei, ca să-ţi faci de ruşine proprii tăi ochi! Nu-mi spune că actriţa care joacă în pielea goală este o stricată! Gândeşte-te că au aceeaşi fire şi acelaşi trup şi femeia stricată, şi femeia cinstită! […] Este mai bine să-ţi pui pe ochi glod şi ţărână decât să priveşti o nelegiuire ca aceasta. Nu-i atât de vătămător glodul pentru ochi, cât de vătămătoare este privirea pofticioasă şi vederea unei femei goale […] Cum se va mai uita la tine soţia ta, când te întorci de la o nelegiuire ca aceasta? Cum te va mai privi? Cum îţi va vorbi când ai batjocorit în aşa hal pe toate femeile, când ai ajuns prizonierul unor astfel de spectacole şi ai ajuns robul unei femei stricate?”.
În alt loc, el zice, de asemenea:
„Spune-mi, te rog, cu ce ochi te mai poţi uita acasă la femeia ta când o vezi batjocorită pe scenă? Cum nu roşeşti, gândindu-te la tovarăşa ta de viaţă, când vezi că pe scenă toate femeile sunt făcute de ocară” .
Ceea ce se petrece pe scenă este izvor a toată necurăţia şi desfrâul, este împlinirea voii diavolului. Nu poate cineva sa pretindă, că participând la acele scene, rămâne neatins de întinăciune. Sfântul Ioan zice:
„Mulţi oameni când se întorc de la înmormântare se spală, şi doar mortul nu-i necurat, pe când păcatul pune pe suflet atâta necurăţie, că nu o poate curaţi toată apa izvoarelor, ci numai lacrimile şi mărturisirea […] Pentru ce sunt aplauzele? Pentru ce zgomotul, strigătele satanice, vânzolelile diavoleşti? […] Pentru că femeile, cu capetele descoperite, lipsite de ruşine, stau înaintea spectatorilor şi vorbesc; îşi dau toată silinţa să fie cât mai neruşinate şi varsă în sufletele ascultătorilor toată obrăznicia şi neruşinarea lor, au o singură dorinţă: să smulgă din rădăcini castitatea, să facă de ruşine pe femei, să-i facă cheful diavolului. Pe scenă, cuvinte de ruşine şi gesturi şi mai pline de ruşine; la fel, pieptănătura, mersul, îmbrăcămintea, vocea, mişcările mâinilor şi ale picioarelor, întorsăturile ochilor, surlele, flautele, piesele de teatru, subiectele lor, într-un cuvânt, toate sunt pline de cel mai mare desfrâu. Spune-mi, cum îţi mai poţi veni în fire când diavolul îţi toarnă în suflet atâta desfrânare şi-ţi umple atâtea pahare de desfrâu? Acolo iau naştere adulterele, acolo se pune la cale stricarea caselor, acolo sunt femei care-şi vând trupul, bărbaţi care se prostituează, tineri storşi de vlagă: toate sunt pline de fărădelege, toate pline de măscări, toate pline de ruşine. N-ar trebui să râdă cei ce se duc la teatru, ci să suspine şi să plângă cu amar. […] Din pricina teatrului se dărâmă totul“.
Teatrele nu dărâmă doar sufletele spectatorilor, ci vătăma grav şi pe cei din familie, dărâmând căsniciile.
„Spune-mi – continuă Sfântul Ioan – din ce pricină se întind curse căsniciilor? Nu din pricina celor ce se petrec pe scenă? Din ce pricină se strică casele? Nu din pricina teatrului acestuia? Nu din pricina teatrului bărbaţii se poartă rău cu soţiile lor? Nu din pricina teatrului bărbaţii socotesc uşuratice pe toate femeile? Nu din pricina teatrului bărbaţii săvârşesc adulter? Deci cel ce dărâmă totul este cel ce se duce la teatru! El aduce în viaţă această cumplită tiranie”.
Sfântul Ioan întrebă:
„Care bărbat n-a făcut adulter?” (din cauza teatrului). Dacă ar fi să ţi-i spun pe nume, ţi-aş arăta mulţi bărbaţi care s-au despărţit de femeile lor, mulţi bărbaţi care au ajuns prizonierii acelor desfrânate, care au făcut pe unii bărbaţi să-şi părăsească căminele, iar pe alţii, nici să nu se mai gândească la căsătorie!”
Chiar dacă pe cineva nu l-ar vătăma teatrul, acela este totuşi vrednic de osândă, fiindcă-şi pierde timpul fără rost, pentru că este sminteală altora şi pentru că dă prilej să se ţină astfel de spectacole. Sfântul Ioan dă să se înţeleagă chiar, că cei ce frecventează teatrele vor primi o mai mare osândă decât actorii ce joacă acele piese pline de desfrânare. Scamatoriile şi tot ce se întâmplă acolo,
„toate aduc pe capul tău – zice Sfântul Ioan – vina celor petrecute pe scenă. Dacă n-ar fi cine să-i privească, n-ar fi nici cei ce au aceste meserii; aşa, pentru că sunt, iau şi ei parte la focul cel veşnic pentru cele petrecute pe scenă. Deci chiar dacă spectacolele de teatru n-ar vătăma cu nimic curăţenia ta trupească şi sufletească, ceea ce-i cu neputinţă, totuşi vei da amarnică socoteală pentru pierderea celorlalţi; şi a acelora care s-au dus la teatru, pentru că te-au văzut pe tine că te duci, şi a actorilor, pentru că prin ducerea ta la teatru i-ai făcut să aibă această meserie”.
Şi în altă parte el spune:
„Cei care-i laudă pe actori, aceia sunt mai cu seamă cei care-i încurajează să vorbească aşa; de aceea e şi drept ca ei să fie pedepsiţi şi pentru pedeapsa ce-i ameninţă pe actori. […] Vă pierdeţi toată ziua la teatru, bătându-vă joc de sfinţenia căsătoriei şi făcând de ocară această taină mare. Nu este atât de păcătos cel ce joacă astfel de roluri cât tu, mai mult decât el, tu care-i porunceşti să facă asta; dar mai bine spus, nu-i porunceşti numai, ci prin râvna, prin veselia, prin râsul şi prin laudele jocului lor, contribui în toate chipurile la înfiinţarea unor astfel de oficine drăceşti”. „Să fugim de cuptorul babilonian – îndeamnă el – să stăm departe de desfrânata egipteancă…”
Ar putea cineva să arunce vina asupra legilor statului, care au hotărât funcţionarea teatrului. Societatea în care trăia Sfântul Ioan era, o societate în care Creştinismul era în luptă cu păgânismul, având legi pe măsură, care încurajau uneori imoralitatea. Sfântul Părinte înţelege bine acest lucru şi nu pretinde din partea acestei societăţi să aibă o atitudine creştină; el pretinde însă o astfel de atitudine din partea creştinilor pe care-i păstorea şi cărora li se adresa.
„Dar sunt oare de vină – spune el – cei care fac legile că soţiile sunt părăsite, că tinerii sunt corupţi şi casele stricate?”
Teatrele însă vatămă şi societatea; ele alimentează fanteziile tuturor celor care încalcă legile unei societăţi. Dacă s-ar dărâma teatrele nu s-ar desfiinţa legile, ci s-ar desfiinţa fărădelegile.
„Desfiinţând teatrele – precizează Sfântul Ioan – nu desfiinţaţi legile, ci toate călcările de lege. Din aceste teatre ies cei care pângăresc oraşele. În aceste teatre se pun la cale răscoalele şi tulburările […] Când tinerii nu muncesc deloc şi când sunt hrăniţi cu nişte păcate atât de mari, ajung mai sălbatici decât fiarele sălbatice”.
Sfântul Ioan este de acord să se dărâme teatrele, însă preferă mai degrabă să fie dărâmate acestea din sufletele spectatorilor:
„Din partea mea teatrul este dărâmat şi desfiinţat. Totuşi nu vă poruncesc să dărâmaţi teatrele. Lăsaţi-le să existe, dar faceţi să fie goale!”
Sfântul Ioan deplânge starea creştinilor, care deşi sunt „cetăţeni ai cerului, împreună dănţuitori cu heruvimii şi părtaşi cu îngerii” se dovedesc a fi mai răi decât barbarii care „nu cunosc astfel de spectacole”.
„Se spune – zice el – că barbarii au rostit cândva un cuvânt plin de înţelepciune. Auzind de aceste teatre nelegiuite şi de distracţia aceasta plină de păcate, au spus: «Romanii au născocit aceste distracţii ca şi cum n-ar avea copii şi soţii». Prin aceste cuvinte au vrut să arate – spune el – că nimic nu-i mai dulce decât copiii şi soţia, dacă vrei să duci o viaţă curată“.
Aceleaşi lucruri, ca şi la teatru, se petreceau la băile publice [n.n.: care astazi se pot echivala lesne cu plajele, strandurile, etc.], pe care Sfântul Ioan le numeşte: „izvor drăcesc”, „ocean de desfrânare” şi „ocean al pierzaniei”. El mustră pe creştinii care părăseau sfinţenia, şi odată cu aceasta pe Hristos, pentru a se deda acelor plăceri atât de vinovate şi aducătoare de moarte sufletească. Va spune:
„Alergi la spectacol ca să vezi femei care fac baie în pielea goală, să vezi cum sunt batjocorite femeile, şi-L părăseşti pe Hristos Care stă lângă izvor? […] şi cere de la noi de băut, nu apă, ci sfinţenie; căci cele sfinte le dă El sfinţilor.[…] Tu însă, părăseşti izvorul sângelui, potirul cel înfricoşător şi te duci la izvorul cel drăcesc, ca să vezi femei desfrânate făcând baie în pielea goală, ca să ţi se înece sufletul. Că apa aceea este un ocean de desfrânare; nu învăluieşte cu apă trupurile, ci îneacă sufletele. Femeia îşi cufundă trupul gol în baie, dar tu, când o vezi, te scufunzi in adâncul desfrânării. Aşa e mreaja diavolului; nu îneacă pe cei care înoată, ci mai ales pe cei care stau în porticele din jurul bazinului de înot. […] Dacă ar fi cu putinţă să vedeţi sufletele înecate, v-aş arăta multe suflete plutind moarte la suprafaţa acestor ape. […] Dar ceea ce-i mai cumplit decât toate este că oamenii numesc o pieire ca aceasta desfătare, iar oceanul acesta al pierzaniei, loc de plăcere. […] Mai întâi, diavolul ţine toată noaptea sufletele în aşteptare, apoi după ce le-a arătat ce aşteptau, le înlănţuieşte şi le face prizoniere. Să nu-ţi închipui că eşti lipsit de păcat, dacă nu te-ai apropiat de o desfrânată; poftind-o ai săvârşit totul. Că fiind stăpânit de poftă, îţi aţâţi şi mai mult flacăra. Iar dacă spui că aceste spectacole nu te vatămă, atunci eşti vrednic de mai mare osândă, pentru că, încurajând prin prezenţa ta astfel de spectacole, sminteşti şi pe alţii, iar ţie îţi faci de ruşine obrazul şi odată cu obrazul, sufletul“.
Şi, tot Sfântul Ioan spune:
„Dacă omul «care se uită la o femeie spre a o pofti a şi făcut desfrânare» cum să nu ajungă prizonier cel care vede o femeie în pielea goală?”
Aceste femei „ucid cu multă ruşine“, sufletele tuturor celor care le privesc, acestora rămânându-le doar trupurile vii.
Ca şi spectacolele de la teatru. Sfântul Ioan Gură de Aur înfierează şi alte feluri de distracţii, practicate chiar de unii creştini din vremea lui, cum ar fi: beţia şi îmbuibarea, care şi ele provoacă desfrâul:
„Unde-i beţie, acolo-i diavolul; unde-s cuvinte de ruşine, unde-i îmbuibare, acolo dănţuiesc demonii”.
Sfântul Ioan nu este împotriva distracţiilor [desfatarilor/bucuriilor, n.n.], ci împotriva acelor distracţii care nu sunt compatibile cu calitatea de creştin; care sunt piedici în calea unei vieţi, personale şi comunitare, autentic creştine şi care pun în pericol însăşi mântuirea.
„Dacă vrei să te distrezi – zice el – du-te în grădini, pe malul râului şi al lacurilor, plimbă-te pe câmpii, ascultă cântecul greierilor, du-te deseori la mormintele mucenicilor, unde-i sănătate trupului şi folos sufletului, unde nu-i vătămare, nici căinţă după plăcere ca la teatru. Ai soţie, ai copii! Ce plăcere o poate egala? Ai casă, ai prieteni! Acestea-s cele ce desfătează şi ne dau şi câştig, pe lângă curăţenie trupească şi sufletească. Spune-mi ce este mai dulce decât copiii? Ce este mai dulce decât soţia pentru un bărbat care vrea să trăiască curat la trup şi la suflet?“
În altă parte, referindu-se la ospeţe, el zice de asemenea:
„Nu spun lucrurile acestea ca să vă împiedic si vă distraţi. Distraţi-vă, dar nu cu un astfel de preţ! Hrana voastră să fie temei de iubire de oameni, de milostenie, nu de cruzimi!”
Sfântul Ioan nu pierde nici un prilej pentru a veni în sprijinul săracilor. Toate omiliile lui sunt pline de îndemnuri la milostenie. De altfel, el a fost considerat, încă din timpul vieţii, prietenul săracilor, el însuşi numindu-se pe sine „ambasador al săracilor”. Distracţiile şi ospeţele creştine sunt, în concepţia Sfântului Ioan, acelea unde sunt invitaţi şi săracii cu care S-a identificat Hristos.
„Să fie dar oaspeţi ai tăi – spune el – oamenii săraci şi liberi, nu cei care se jură pe nedrept, nu comedianţii! Iar dacă vrei să ai răsplată pentru mâncarea ce le-o dai, porunceşte-le să mustre şi să îndrepte dacă văd că se face ceva nepotrivit în casa ta; porunceşte-le să-ţi ajute la purtarea de grijă a casei, la supravegherea slugilor. Ai copii? Fă-i şi pe ei tatăl copiilor tăi, să împartă cu tine purtarea de grijă de copii! Să-ţi aducă câştiguri bine plăcute lui Dumnezeu! Pune-i pe ei la o neguţătorie duhovnicească […], iar casa ta va ajunge Biserică în loc de teatru; diavolul va fi alungat şi va intra în casa ta Hristos, va intra corul îngerilor. Că unde e Hristos, acolo sunt şi îngerii; iar unde sunt Hristos şi îngerii, acolo-i şi cerul. […] Iar dacă vrei să culegi şi o altă mângâiere de pe urma acestora, porunceşte ca atunci când au răgaz, să ia Biblia în mâini şi să citească legea dumnezeiască. Astfel de ospeţe îţi vor fi mai plăcute decât celelalte; te fac şi pe tine şi pe oaspeţii tăi mai vrednici; celelalte ospeţe acoperă de ruşine şi pe gazdă şi pe invitaţi; pe tine gazda, pentru că insulţi şi te îmbeţi, iar pe invitaţi, că ajung nişte ticăloşi şi ghiftuiţi.
Dacă dai de mâncare unui sărac, ca să-l insulţi, apoi fapta ta e mai cumplită decât dacă l-ai omori; dar dacă-i dai de mâncare ca să-i vii în ajutor şi să-i fii de folos, atunci fapta ta este mai bună decât dacă ai scăpa de la moarte un osândit. […] Nu-l mai numi parazit! Numeşte-l oaspetele tău! Nu-i mai spune linguşitor, numeşte-l prieten. […] Prieteniile de la ospeţe la care se bea şi se mănâncă peste măsură sunt mai groaznice decât duşmăniile; că de pe urma duşmanilor, dacă voim, putem chiar să câştigăm, să ne folosim, dar de pe urma prietenilor de la chefuri şi beţii, nu putem avea decât pagubă. […] Să punem odată capăt acestui obicei diavolesc, pentru ca atunci când mâncăm şi bem, să facem toate spre slava lui Dumnezeu“.
Aşadar, în concepţia Sfinţilor Părinţi, distracţiile [desfatarile/bucuriile, n.n.] sunt îngăduite, dar numai acelea care ne aduc spor duhovnicesc şi care sunt „spre slava lui Dumnezeu”, aşa după cum spune Sfântul Apostol Pavel şi nu spre paguba sufletească şi trupească, a noastră şi a altora.
Pr. Constantin Mihoc, “Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV“, Editura Teofania, Sibiu, 2002)
