II Corinteni 6, 1-10
„Să nu primiţi în zadar…” (II Corinteni 6, 1).
Îndemnul Sfântului Apostol Pavel – din versetul 1, capitolul 6, din a doua Epistolă către Corinteni – reprezintă mai degrabă un semnal de alarmă, semnal care trebuie tras ori de câte ori se face referire la harul lui Dumnezeu. Prezenţa harului lui Dumnezeu reprezintă puterea prin care se aduce un suflet la o viaţă nouă, dar şi lumina care alungă, o dată pentru totdeauna, întunericul nepăsării şi al neştiinţei de Dumnezeu. Cu toate că harul este un dar, eu, ca om, prin libertatea şi alegerea mea, îl pot face lucrător sau îl pot face nelucrător. Prezenţa harului ne aduce în suflet o stare de linişte, de bucurie, de pace; dar lipsa harului ne face să simţim nelinişte, tulburare, amărăciune…
Din iubire…
D umnezeu este iubire şi, din iubire, a venit în lume să ne caute, aşa după cum este scris în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 19, versetul 10: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” Lucrarea aceasta a Fiului lui Dumnezeu nu s-a terminat! Măsura aflării cu adevărat a lui Hristos o recunoaştem tocmai prin aceste două stări: Conlucrarea sau neconlucrarea noastră cu El. Prin faptele noastre, ca adevăraţi creştini, putem fi călăuze spre Cer pentru mulţi dintre semenii noştri. Dar putem fi şi călăuze spre Iad, dacă suntem creştini numai cu numele. Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează de responsabilitatea, de „greutatea” Lucrării lui Dumnezeu, în versetul 3: „Nedând nicio sminteală întru nimic…” Lucrarea de mântuire este o lucrare pregătită mai dinainte de Tatăl cel Ceresc pentru mântuirea noastră, însă depinde de noi dacă ne lăsăm lucraţi şi modelaţi de Creatorul nostru. Altfel, putem deveni o pricină de sminteală faţă de semenii noştri. Şi sminteala este un păcat greu.
Slujitori ai lui Hristos
În continuare, Sfântul Apostol face o radiografie clară, am putea spune, trecând în revistă – începând cu versetul 4 şi până la versetul 7 – toate faptele care ne pot înfăţişa ca slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu. Nu putem să fim slujitori ai lui Dumnezeu atâta vreme cât slujim firii noastre celei vechi. A-L sluji pe Dumnezeu implică lupte, renunţări, necazuri, suferinţe, bătăi, temniţe, implică participarea la un „război nevăzut”, la o lepădare zilnică de noi înşine şi o alipire statornică de Hristos, Cel care pe toate acestea le-a suferit… El este şi rămâne Modelul celui credincios. Dacă atunci aceste calităţi le arăta Sfântul Apostol corintenilor, azi, oare, nouă nu ni se mai potrivesc? Sunt învechite? Azi, oare, pot fi adaptate alte standarde? Nu! Sfinţii noştri înaintaşi ne-au arătat că Nu. Calea credinţei este o cale îngustă şi ferice de cel care poate merge aşa pe ea!
Poate ne întrebăm: de ce pe calea Domnului nu se poate merge cu o viaţă mai uşoară, fără toate aceste neajunsuri şi necazuri? Şi răspunsul cred că este acesta: printr-o viaţă uşoară, noi uităm uşor de Dumnezeu! Uităm că suntem chemaţi la o Lucrare împreună cu El. Uităm de Cel care ne-a arătat mai întâi Calea. Printr-un trai bun şi fără de griji, poftele şi patimile năpădesc sufletul. Eul începe să aibă pretenţii, firea îşi arată colţii săi, iar Duhul Cel de viaţă dătător al lui Dumnezeu Se retrage. Şi „omul rămas fără Dumnezeu rămâne ca un biet animal raţional şi vorbitor” – aşa cum frumos remarca gânditorul Petre Ţuţea.
Cum putem păstra harul?
Harul lui Dumnezeu nu poate fi dobândit şi păstrat oricum! Se poate păstra doar într-o inimă curată, doar în genunchi, printr-o viaţă de renunţări, de privegheri, de răbdare, de curăţie, de înfrânare, de bunătate… Prezenţa harului este totul pentru sănătatea cea duhovnicească a celui credincios! Privind la Fericiţii noştri Înaintaşi, dar şi la Sfinţii Părinţi, recunoaştem prezenţa şi lucrarea binefăcătoare a harului în viaţa lor. Vedem felul lor de vieţuire frumoasă şi simplă! Ne considerăm urmaşii lor, dar nu suntem, dacă nu mergem pe aceleaşi urme ale credinţei, ale iubirii, ale iertării, urme luminoase care au putut lăsa o Lucrare curată şi frumoasă! Noi le datorăm lor toate bucuriile noastre de acum şi înţelegem, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, jertfa lor: „Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 10). Aceasta este starea la care trebuie să ajungem şi noi, cei de astăzi! O stare a smereniei, dar şi a bucuriei în Hristos! Numai de aici Dumnezeu începe Lucrare prin noi!
Domnul să ne ajute pe fiecare să ne înţelegem rostul şi timpul în Lucrarea Sa, spre mântuirea noastră şi a altora. Amin!
Slăvit să fie Domnul!
Fratele Cristi MISTREANU
