din vorbirea fratelui Traian Dorz
de la adunarea din a doua seară de priveghere
a fratelui Popa Petru
Ce fericit este un suflet pentru care toţi oamenii se roagă şi despre care toţi oamenii îşi amintesc cu mângâiere, cu bucurie, cu duioşie şi cu iubire că l-au cunoscut!
Ce nenorocire trebuie să fie şi pe pământ, şi sub pământ pentru acei oameni de care toată lumea doreşte să se ferească, să scape, să fugă; care niciodată n-au făcut bine nimănui; de care li-e groază la toţi oamenii şi de care s-ar bucura toţi să afle că au murit!
Pentru un om bun, toţi se roagă să trăiască, fiindcă oameni buni sunt foarte puţini. Din ce trece vremea, sunt tot mai puţini oameni buni. De aceea sunt atât de mult doriţi şi de aceea ne rugăm atât de mult lui Dumnezeu pentru fericirea şi viaţa lor îndelungată.
Dar fiecare avem de la Dumnezeu un număr de zile care ne-a fost rânduit înainte de-a fi fost vreuna dintre ele, pentru că este scris în Psalmul 139: „Când eram o fiinţă fără chip, ţesut în chip tainic în pântecele mamei mele, ochii Tăi mă vedeau şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de-a fi vreuna dintre ele”.
Noi care suntem oameni credincioşi, care cunoaştem Sfânta Scriptură, Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu, care credem că această Carte Sfântă este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul, care ne mângâiem mereu cu nădejdile şi cu mângâierile Sfintelor Scripturi, care cercetăm adevărul din scrierile lor şi ştim că acesta este adevărul vieţii, în fiecare împrejurare din viaţa noastră, noi alergăm la Cuvântul lui Dumnezeu şi din el căpătăm lumină, şi din el căpătăm putere, şi din el căpătăm îndrumare pentru toate împrejurările vieţii noastre prin care trecem. De aceea, pe toate căile noastre noi avem lumină; noi nu umblăm în întuneric, pentru că avem lumina vieţii, care este Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. El a fost călăuzirea noastră şi lumină pe calea noastră în timpul vieţii de pe pământ. El, prin nădejdea lui sfântă şi prin făgăduinţele lui sfinte, este lumina noastră în ceasul morţii şi în clipa trecerii noastre spre existenţa veşnică. Şi tot Cuvântul lui Dumnezeu este lumina noastră şi pentru viaţa noastră cea din veşnicie. Pentru că Dumnezeu, Făcătorul nostru, controlează şi existenţa noastră de dincoace de moarte, şi cea de dincolo de moarte. El este Acela care stăpâneşte şi lumea celor văzute, şi lumea celor nevăzute; şi viaţa noastră trupească de pe pământ, şi viaţa noastră cea duhovnicească de dincolo de pământ şi de dincolo de cer.
De aceea noi suntem totdeauna mângâiaţi, căci Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am primit în inima noastră când ne‑am hotărât pentru Domnul şi am pornit pe calea Lui sfântă este candelă pentru picioarele noastre, este lumină pe cărarea noastră, este mângâiere pentru durerile noastre, este înţelepciune pentru neştiinţa noastră, este putere pentru slăbiciunile noastre şi este făgăduinţă şi încununare veşnică pentru ostenelile şi alergările noastre din viaţa aceasta, ca să ascultăm şi să urmăm sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.
De aceea, stând acum în această – cea din urmă – seară pe care o petrecem împreună cu fratele nostru iubit, ne mângâiem acum împreună cu el cu acest Cuvânt sfânt al lui Dumnezeu. El n-a murit. Nu mor niciodată cei care-L slujesc pe Dumnezeu şi care cred în El. Domnul Iisus cu sfintele Lui buze a zis: „Oricine crede în Mine nu va vedea moartea. În veac nu va vedea moartea. Cine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată”. Asta a spus-o El (…) [când a murit Lazăr şi când] Marta şi Maria, cele două surori îndurerate, i-au spus Domnului: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele nostru”.
Noi ştim că Domnul este totdeauna cu noi, pentru că El a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele”. El a fost cu fratele nostru totdeauna. L-a păzit şi l-a izbăvit din atâtea împrejurări grele. Dar asta a fost cea din urmă zi şi cea din urmă clipă scrisă în cartea vieţii lui pământeşti. Şi trebuia să se întâmple aşa. Nici o întâmplare nu-i întâmplătoare. În viaţa celor credincioşi nimica nu se întâmplă la întâmplare. Totul este rânduit de înţelepciunea şi de puterea lui Dumnezeu. Noi credem acest lucru, pentru că-i scris: „Nici un fir de păr din cap nu vă cade fără ştirea Tatălui vostru”. (…) [Dar sunt] lucruri care pentru noi rămân mereu nedumeriri, semne de întrebare. S-a întâmplat aşa pentru că asta a fost voia lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să credem din toată inima că aşa a rânduit Dumnezeu, pentru ca să nu ne ridicăm niciodată – oricât de mare ne-ar fi durerea – împotriva voii lui Dumnezeu.
Noi l-am iubit… noi îl iubim. Copiii lui l-au iubit. Fraţii, surorile, prietenii, binefăcătorii, vecinii, toţi l-au iubit. Pe un om al lui Dumnezeu toţi oamenii trebuie să-l iubească. Numai satana este cel care-i urăşte şi oamenii care sunt îndrumaţi de duhul diavolului. Dar Dumnezeu l-a iubit şi mai mult. Şi a găsit mijlocul ăsta, cel mai potrivit, să-l ia la El atunci când a sosit cea din urmă clipă care-i mai era rânduită în viaţa aceasta pe pământ.
A suferit atât de mult… Şi în suferinţă este o măsură. A mărturisit şi a alergat, şi a ostenit atât de mult! În toate acestea… este o măsură. Când omul şi-a împlinit măsura, Dumnezeu găseşte felul cel mai potrivit să-l ia de pe pământ şi să-l ducă în Împărăţia Sa.
Vor fi poate că foarte mulţi care vor cârti şi vor zice – cum se întâmplă de destule ori când în viaţa omului neprihănit îngăduie Dumnezeu să se petreacă lucruri grele – că celor buni le merge totdeauna rău, iar celor răi le merge totdeauna bine. Pentru că oamenii numesc bine ceea ce este rău în faţa lui Dumnezeu şi ei numesc rău ceea ce, în faţa lui Dumnezeu, este un lucru înţelept şi binefăcător.
va urma
din „Frate de aur şi de miere sfântă”
– Popa Petru de la Săucani – vol. 1
Lucrare alcătuită de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
