din vorbirea fratelui Traian Dorz
de la adunarea din a doua seară de priveghere
a fratelui Popa Petru
Au fost odată doi oameni pe pământ. Nu e pildă întâmplarea cu bogatul nemilostiv şi cu săracul Lazăr. E o întâmplare adevărată. Dacă Lazăr cel lepros şi plin de bube avea un nume, şi bogatul cel nemilostiv avea un nume. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, în Împărăţia lui Dumnezeu. A murit şi bogatul, spune Evanghelia; căci şi bogaţii mor. Şi pentru cei cărora le merge greu şi care sunt numai necăjiţi şi chinuiţi în toată existenţa de pe pământ, vine odată ziua când îi uşurează Dumnezeu de toată munca şi osteneala, şi alergarea şi-i duce la odihna Lui cerească.
Dar vine o zi când şi bogaţii mor… Şi cei cărora le merge bine, şi cei care nu vor să ştie nici de milă, nici de bunătate, nici de iubire, nici de nici un fel de simţământ uman şi creştin, şi aceştia mor. Numai că moartea lor e altfel. Numai că viitorul şi veşnicia lor e alta. Domnul Iisus a spus care este viitorul şi veşnicia şi a celor credincioşi, care mor răbdători şi credincioşi până la sfârşit, şi a celor care mor necredincioşi, care şi-au trăit viaţa în desfrânări şi în desfătări, fără să le pese nici de dreptate, nici de milă, nici de bunătate, de nici un fel de simţământ uman. Care au căutat cu egoism, cu răutate, cu lăcomie, cu desfrâu să-şi satisfacă numai propriile pofte, în paguba şi spre răul celor care erau chinuiţi în faţa lor. Cum a făcut bogatul nemilostiv, chinuindu-l pe săracul Lazăr.
Dar Mântuitorul spune limpede şi Sfânta Evanghelie ne arată cutremurător viitorul fiecăruia. După această tristă şi grea existenţă, scurtă pentru Lazăr, a venit o răsplată eternă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi tot aşa: pentru bogatul nemilostiv, pentru omul îngâmfat, răutăcios şi plin de stricăciune şi de dorinţă lacomă să stăpânească tot şi să nu lase săracului nimic, a venit şi pentru el un sfârşit. Că şi bogaţii mor. Şi cei sătui mor. Şi cei tari mor. Şi cei nesimţitori şi vrăjmaşi cu Dumnezeu mor. Numai că veşnicia lor va fi alta.
O, dacă ar şti omul înainte de moarte cum ştie în clipa morţii, cum ar trăi el… Şi mai ales cum ştie după moarte! Bogatul, din flăcările iadului (spune Evanghelia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu), şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Lazăr cel chinuit de el, pe care-l dispreţuia şi-l batjocorea, în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi a strigat: „Doamne, trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului său în apă şi să vină să-mi răcorească limba, că grozav mă chinuiesc în văpaia aceasta”. El, care n-a avut toată viaţa lui nevoie de rugăciune, care n-a dorit niciodată să-şi ridice ochii în sus, să se roage pentru ceva lui Dumnezeu, acum, din foc, are timp. Strigă, dar rugăciunile din iad nu le mai ascultă niciodată Dumnezeu. Trebuia să se roage el câtă vreme a fost pe pământ, dar atunci n-avea nevoie de rugăciune. Atunci a zis: „Aici e raiul, aici e iadul. Pentru mine e rai, pentru Lazăr e iad. Dar toate se termină la moarte. După moarte nu mai există nimic”. De acolo a văzut că există.
Şi s-a mai rugat: „Doamne, trimite măcar pe Lazăr înapoi pe pământ, că mai am cinci fraţi. Să le spună să se întoarcă la Dumnezeu, să n-ajungă unde sunt eu”. Nici rugăciunea aceasta n-a fost ascultată, pentru că i s-a spus: „Au pe pământ pe aceia care le mărturisesc lor Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu-i ascultă pe ei, nu vor asculta nici dacă învie cineva din morţi”. Nici o rugăciune din iad nu mai este ascultată. Omul trebuie să se roage lui Dumnezeu câtă vreme n-a ajuns acolo. Că după ce-a ajuns acolo, în zadar…
Ce înţelept lucru este ca omul să creadă Cuvântul lui Dumnezeu, să se întoarcă la El, ca să aibă viaţa veşnică câtă vreme poate s-o aibă.
Binecuvântat să fie Domnul pentru toţi cei care ascultă Cuvântul Lui.
Binecuvântat să fie Domnul pentru suflete ca al fratelui nostru iubit care nu numai că el însuşi a ascultat Cuvântul Domnului şi a crezut, şi şi-a dat toate silinţele să facă voia lui Dumnezeu, ca să poată avea şi el parte de moştenirea Împărăţiei cereşti, dar i-a învăţat şi pe alţii şi i-a îndemnat şi pe alţii şi s-a rugat [şi pentru alţii să creadă] (…).
(…) Se strică dacă n-are sare, e pierdut. Un loc care zace în întuneric, dacă n-are lumină, e pierdut. Lumina nu-i multă niciodată pe pământ. Sare niciodată n-a fost multă pe pământ. După cum credincioşii n-au fost niciodată şi poate că nu vor fi niciodată mulţi pe pământ. Dar ei sunt atât de necesari ca sarea, ca lumina, fără de care nimic nu se poate să nu se strice, fără de care nimic nu poate să nu zacă în întuneric şi în haos.
O, de-ar şti oamenii cât de necesari sunt cei credincioşi, cât de folositori sunt ei, nu i-ar dispreţui pe cei credincioşi şi nu i-ar batjocori, nedreptăţindu-i. Câtă vreme a fost în Sodoma un Lot, Dumnezeu a iertat şi a răbdat toată cetatea aceasta blestemată, din pricina unui singur om nevinovat care-şi chinuia sufletul în fiecare zi în mijlocul lor, pentru tot ce vedea şi auzea în jurul lui. Când Lot n-a mai fost în Sodoma, când Dumnezeu l-a scos din Sodoma şi a rămas numai Sodoma goală, stricată, întunecată, blestemată, fără nici un Lot, fără nici un credincios, aceasta a fost cea din urmă clipă. S-a deschis cerul şi a plouat cu foc şi cu pucioasă. Şi astăzi, după mii şi mii de ani, în locul unde au fost Sodoma şi Gomora este o apă stătută, moartă – Marea Moartă. Nici o vietate nu trăieşte acolo. Acolo se varsă apele Iordanului, acel râu minunat pe malurile căruia, pe tot de-a lungul lui, este viaţă şi în apele căruia sunt peşti şi vietăţi. Însă când se varsă în apa moartă a Mării Moarte, tot ce duce Iordanul viu acolo moare dintr-o dată. Crengile se pietrifică, peştii mor; nu există nici un fel de viaţă acolo. Blestemul şi pedeapsa lui Dumnezeu, ca urmare a pedepsei păcatelor lor, stăruie şi astăzi şi peste locul unde au fost acei oameni nelegiuiţi. Şi a rămas până în ziua de astăzi o dovadă cutremurătoare şi înspăimântătoare ce grozavă-i pedeapsa lui Dumnezeu pentru cetăţile care păcătuiesc şi care alungă din mijlocul lor pe singurul credincios pe care-l mai au.
Doamne, stăm cutremuraţi şi acum lângă acest Lot sfânt pe care-l petrecem astăzi din Săucani… şi din toată regiunea aceasta. Poate că sunt mulţi – cum au fost şi pe vremea lui Lot mulţi – care se bucurau când el a fost alungat şi a plecat de acolo. Îl vor fi batjocorit când îl vor fi văzut ieşind cu fiicele lui şi cu familia lui. I-au batjocorit şi familia lui, i-au batjocorit şi casa lui… Dar îndată după ce el n-a mai fost, mânia lui Dumnezeu s-a revărsat cu toată răzbunarea şi cu toată pedeapsa asupra acelora care au avut în mijlocul lor un om credincios, dar l-au dispreţuit, în loc să-l asculte. Au dorit ca el să moară, în loc să se fi rugat lui Dumnezeu să trăiască cât mai mult.
Dumnezeu să ne apere şi pe noi şi să nu ne lase fără nici un credincios, căci va fi vai de locul nostru, de casele noastre, de cetăţile noastre şi de tot ce avem noi, în clipa când vom rămâne fără nici un credincios. Dacă noi îi pedepsim şi îi chinuim, Dumnezeu poate să ni-i ia. Dacă noi îi dispreţuim şi nu-i ascultăm câtă vreme îi avem, Dumnezeu poate să ni-i ia. Dar ce mai rămâne după ce locul lor este gol, după ce harul lui Dumnezeu care era şi peste noi când ei erau între noi pe pământ va fi luat o dată cu ei şi noi rămânem numai sub blestemul şi sub osânda acelora care au putut, au ştiut, au auzit, dar n-au vrut să facă voia lui Dumnezeu?
Prezenţa unui credincios într-o familie este o garanţie binecuvântată că toată familia aceea va fi binecuvântată de Dumnezeu, câtă vreme va trăi el şi încă şi în urma lui.
Dar dacă familia, dacă satul, localitatea în care trăieşte un credincios, cetatea unde este el îl dispreţuieşte şi nu-l ascultă, vine vremea când Dumnezeu îl ia. Dar va fi vai de cei care rămân, necredincioşi, când el nu va mai fi.
Să-i preţuim pe oamenii lui Dumnezeu câtă vreme îi avem. Până când în poporul nostru mai sunt încă fraţi, oameni credincioşi care se roagă pentru tot poporul, până când în cetăţile noastre, în satele noastre, în oraşele noastre, în judeţul nostru sunt oameni ai lui Dumnezeu care se roagă pentru noi… până când în bisericile noastre sunt oameni credincioşi, care se roagă şi pentru ceilalţi, mai este o nădejde pentru toţi.
Când ei nu mai sunt, ce mai aşteptăm noi? Când nimeni nu se mai roagă, cine să oprească mânia lui Dumnezeu care vine totdeauna peste cei care trăiesc în păcat şi care n-ascultă de voia lui Dumnezeu?
Dumnezeu să binecuvânteze Biserica noastră şi ţara noastră, şi satele, şi oraşele noastre cu oameni credincioşi, cu vremi binecuvântate, când oamenii să-L caute pe Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să dorească Cuvântul lui Dumnezeu cum au dorit părinţii şi strămoşii noştri care au învăţat din familia lor, de la mama lor sau din şcoala noastră, sau din Biserica noastră, din stranele noastre să ne predăm toată viaţa noastră lui Dumnezeu şi „toată ziua să ne învăţăm dreptatea Lui”. Să binecuvânteze Dumnezeu şi mai departe ţara noastră cu oameni credincioşi, pentru ca cei care vin să nu crească în întuneric şi să nu rămână în haos, în noroi şi în neştiinţă şi [astfel] să vină peste ei pe neaşteptate plata păcatelor la care se dedau fără nici o oprelişte, fără nici o frică, fără nici o reţinere, fără nici o temere de Dumnezeu [şi neţinând seamă] nici de ruşine, nici de cinste, nici de evlavie, nici de iad, nici de rai.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită oameni credincioşi. Să ne dea mame credincioase, care să ne dea copii credincioşi; să ne dea învăţători credincioşi, care să poată îndruma elevi credincioşi; să ne dea meşteri credincioşi, care să poată îndruma ucenici credincioşi; să ne dea conducători credincioşi, care să poată îndruma supuşi credincioşi. Pentru ca peste toată ţara şi poporul nostru să vină neîncetat şi să rămână pentru totdeauna îndurarea lui Dumnezeu, pacea, armonia, înţelegerea, cinstea, demnitatea, corectitudinea, frumuseţea sufletească, nobleţea inimii în toate faptele şi relaţiile noastre a unora cu alţii.
În jurul acestui sicriu sfânt nu putem să avem decât gânduri sfinte. Şi aşa cum a dorit el să fie petrecut de fraţii şi surorile noastre, de toţi cei care l-am însoţit de-a lungul drumurilor lui în toată viaţa aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu (…) [că aşa rânduit să se întâmple].
Duhul lui este încă între noi. Sufletul lui se plimbă pe deasupra noastră, pentru că Domnul Iisus a spus: „Unde sunt Eu sunt şi cei care Îmi slujesc Mie”. Dacă Domnul Iisus e aici, e şi fratele nostru aici. Şi noi ne bucurăm că el ne aude şi ne vede acum cum îl petrecem noi, cu lacrimi şi cu cântări, aşa cum a dorit el.
Să ne ajute Domnul să ne îmbărbătăm unii pe alţii, ca să vedem cât de puţin preţ trebuie să punem pe lucrurile acestea văzute pe care cei mai mulţi le caută fără să se gândească la Împărăţia lui Dumnezeu. Să învăţăm să căutăm lucrurile mântuirii sufleteşti mai presus de acestea. Căci Dumnezeul nostru va avea de grijă să ni le dea şi pe acestea, aşa cum i le‑a dat şi lui. Dacă el a căutat mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, nu l-a lăsat lipsit Dumnezeu nici pe el, nici familia lui nici de lucrurile acestea trecătoare. Pentru că adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra. Căci ştie Tatăl vostru cel din ceruri că voi aveţi trebuinţă de ele”.
Dacă viaţa aceasta trece în existenţa cealaltă peste acest scurt prag al morţii, noi trebuie să credem că cei care au crezut în Domnul şi L-au urmat pe Domnul Iisus n-au murit, după cum a spus El. Vor trece numai din moarte, din această existenţă scurtă şi chinuită, la viaţa cealaltă, care este existenţa veşnică, fericită şi izbăvită de toate aceste necazuri.
Noi petrecem acum în Cuvântul lui Dumnezeu aceste din urmă clipe împreună cu fratele Petre. În curând noi ne vom revedea în cer…
Sfânta Scriptură se încheie cu cele trei capitole minunate: 20, 21 şi 22 din Apocalipsa, cu cele mai sfinte şi mai fericite făgăduinţe pentru cei credincioşi. „Şi am văzut, zice Sfântul Apostol Ioan, Ierusalimul ceresc coborându-se ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Şi am văzut râul vieţii… şi am văzut marea de cristal… şi am văzut pomul vieţii… şi am văzut că cetatea aceasta n-avea trebuinţă de soare ca s-o lumineze, pentru că o lumina slava lui Dumnezeu. Şi am văzut că n‑avea nevoie nici de lună, nici de altă făclie, căci Domnul Iisus era în mijlocul alor Săi. Şi i-am văzut pe toţi ai Lui în jurul Tronului mare şi alb, lăudând şi cântând Numele Domnului”. Şi spune el: „Ferice de cei care au ajuns acolo!”. Fratele nostru iubit e acum în mijlocul lor. Acolo avem atât de mulţi părinţi şi fraţi iubiţi ai noştri care au plecat… Cei mai buni dintre noi s-au dus. Am rămas noi, cei mai slabi şi mai neputincioşi, care de-a lungul anilor vieţii noastre n-am reuşit să ne facem slujba la care ne-a chemat Domnul şi pe care trebuia s-o fi făcut de mult. Ei, cum şi-au împlinit slujba, au mers la răsplată. Noi încă mai ostenim pe-aici…
Să ne rugăm să fim mai harnici, mai credincioşi şi noi, ca, atunci când va veni vremea chemării noastre, să putem şi noi să auzim vestea cea bună a Domnului: „Bine, slugă bună şi credincioasă, intră în bucuria Domnului tău”. (…)
din „Frate de aur şi de miere sfântă”
– Popa Petru de la Săucani – vol. 1
Lucrare alcătuită de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
