Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Doxologia, ca dar al Împărăţiei

Doxologia, ca dar al Împărăţiei

Doxologia, ca dar al Împărăţiei

Creaţia L-a lăudat dintotdeauna pe Dumnezeu prin cântare. Doxologia e o dimensiune existenţială a creaţiei în faţa Creatorului. Îngerii Îi cântă lui Dumnezeu, făpturile necuvântătoare, de asemenea. Chiar şi stelele şi lumina (Ps. 148, 3). Dar, într-un mod aparte, Dumnezeu primeşte cântare de laudă de la oameni, căci o primeşte prin Hristos.

Prin cultul Bisericii, creştinii Îl laudă pe Dumnezeu cântându-I (deci doxologic) şi adorându-L (deci latreutic). Dacă în Occident s-a pus mai mult accent pe adoraţie, în Răsăritul Ortodox toate slujbele se cântă. Doxologia e o dimensiune specifică Ortodoxiei.

În Dumnezeiasca Liturghie, Euharistia însăşi ia o „formă“ doxologică: devine marele Imn al mântuirii noastre în Hristos, Care moare şi înviază pentru noi şi împreună cu noi şi ne împărtăşeşte nemurirea Trupului Său înviat.

În Ortodoxie, Sfânta Liturghie se cântă. Omul aduce lui Dumnezeu „jertfa duhovnicească şi fără de sânge“, participând cu toate simţurile. Cuvântul, chiar rostit, devine cuvânt cântat, prin profunzimile tainice în care omul e iniţiat. Această apropiere între Euharistie şi doxologie au văzut-o unii încă la Sfântul Apostol Pavel (în I Tes. 5, 16-18). Prin cântare, Hristos euharistic se „apropie“ mai mult de om, iar prin Euharistie, cântarea se înveşniceşte, devine neîncetată, în Împărăţia lui Dumnezeu.

1. Cântarea este lucrarea prin excelenţă a îngerilor1 . Ei dintru început au cântat lui Dumnezeu: „când am întemeiat pământul… stelele dimineţii cântau laolaltă şi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau“ (Iov 38, 4; 7). Dar nu numai în „dimineaţa“ creaţiei L-au „sărbătorit“, ci pururea, stând împrejurul tronului dumnezeiesc, Îi aduc cântări de slavă (Apoc. 5, 9; 11).

Îngerii au vestit păstorilor Naşterea Mântuitorului, cântând, şi i-au învăţat pe oameni să doxologească (Lc. 2, 13-14).

2. De aceea, în Împărăţia Cerurilor, împreună cu îngerii vor cânta şi oamenii: sfinţii vor cânta Mielului înjunghiat „cântarea cea nouă“ (Apoc. 5, 9-13). Această cântare o cântăm încă de acum, în Dumnezeiasca Liturghie, în care pregustăm darurile Împărăţiei ce va să vină şi ne bucurăm de Mielul înjunghiat pe altar, dar Care vine ca „Împărat al tuturor, înconjurat de oştile îngereşti“. Este ceea ce mărturisim noi în cântarea Heruvicului: „Noi, care, în chip tainic, închipuim pe heruvimi şi făcătoarei de viaţă Treimi aducem (împreună cu ei) sfânta cântare cea întreită, toată grija cea lumească să o lepădăm“. „Cântarea cea nouă“ (Apoc. 5, 9) este „cântarea întreită“ a heruvimilor, pe care „cetele cele fără de trupuri“ o aduc lui Dumnezeu. La această lucrare se angajează şi omul: invitat să cânte Împăratului tuturor, trebuie să lase grijile lumeşti, căci nici una din acestea nu are loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

3. Această cântare de bucurie, de veselie şi de slavă (cf. Apoc. 19, 6) este „Aliluia“; e o cântare liturgică şi eshatologică. Este liturgică pentru că este adusă Mielului. Şi este eshatologică, căci prin ea se instaurează Împărăţia „Domnului Dumnezeului nostru, Atotţiitorul“ (Apoc. 19, 6). Bucuria cu care se cântă la nunta Mielului a fost pusă în legătură cu bucuria slujirii Euharistiei de către Biserica primară (Fapte 2, 46). Este bucuria pe care Biserica a păstrat-o până azi, celebrând o Euharistie doxologică.

4. Însuşi Domnul, cu ucenicii Săi, au cântat „cântări de laudă“ (Matei 26, 30; Marcu 14, 26) la Cina cea de Taină. Aceste „cântări de laudă“ sunt şi ele legate de „Împărăţia Tatălui“ (Matei 26, 29) de care Domnul tocmai vorbise. Probabil era vorba de Psalmii 112-117, care au ca titlu „Aliluia“ şi care se cântau de către evrei după consumarea cinei pascale. Sunt psalmi cu profund caracter eshatologic-mesianic. Acelaşi caracter eshatologic l-au păstrat şi în tradiţia creştină. Până astăzi, versetul: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“ (Ps. 117, 24) deschide Liturghia zilei de Paşti. „Ziua aceasta“ este Ziua Învierii. Dar este şi Ziua Parusiei, cum o sugerează acelaşi psalm: „Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului“ (Ps. 117, 26). Cel ce vine întru numele Domnului este Hristos (Matei cap. 21). El vine: acum euharistic, iar, mai deplin, în Împărăţia Sa. Şi Biserica, prin Liturghia Sa, cântă această prezenţă şi această venire a Împărăţiei.

5. Cântând Liturghia, creştinul ortodox ştie să cânte orice slujbă adusă lui Dumnezeu. Şi cântarea devine pentru el exprimare a propriei credinţe. „Cine nu are credinţă, cine se îngrijeşte doar de cele de aici şi de acum, de activităţile cotidiene, nu se bucură de nimic, nu tresaltă la nimic, nu vede nimic dincolo de imediatul orizont pământesc“2 . Când crezi în Dumnezeu, nu te bazezi pe mulţimea de cărţi ce s-au scris despre credinţă – sunt importante şi ele, dar nu prin ele crezi, – ci simţi nevoia să cânţi cu întreaga Biserică: „Bucură-te!“ Şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu nu ţi se va părea niciodată lung sau obositor. După lunga priveghere a Bunei-Vestiri, tresalţi dintr-o dată la auzul stihului: „Cu glasul arhanghelului strigăm ţie, Curată: Bucură-te!“; şi toate greutăţile şi temerile, golul şi răutatea inimii se risipesc.

Nu puţine sunt praznicele în care, prin cuvintele: „Măreşte, suflete al meu… “, suntem îndemnaţi să slăvim, să săltăm, să lăudăm şi să ne minunăm. Aceste cuvinte descoperă profunda frumuseţe a vieţii creştine: căci slujba (cultul) şi cântarea ţin de natura omului 3 .

6. Cântând, omul regăseşte înlăuntrul fiinţei sale pe Dumnezeu; sufletul său se află în sărbătoare, căci Hristos rezideşte în inima sa Împărăţia lui Dumnezeu. Iată de ce Părintele Stăniloae vorbea de o „vocaţie doxologică“ a omului, prin care acesta scrutează înălţimile teologice şi duhovniceşti. Cântarea devine teologie. „Cântarea e modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre şi Celui cu neputinţă de cuprins în noţiuni precise, limitate, şi exprimat în cuvinte corespunzătoare acestor noţiuni. Dar ea e şi modul cel mai propriu de a mulţumi din toată inima lui Dumnezeu, de a-L lăuda şi de a I ne ruga“4 .

7. Prin cântare, teologia se reîntoarce la Sfânta Liturghie. Nu rămâne un discurs raţional, ci devine trăire, pregustare a modului de a fi al îngerilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Doxologia îşi descoperă astfel un profund caracter sacrificial, observat încă de psalmist: „Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu cântare şi-L voi preamări pe El cu laudă; şi-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul cel tânăr căruia îi cresc coarne şi unghii“ (Ps. 68, 34-36). Pentru noi, cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu are caracter euharistic. Este ceea ce mărturisim în momentul culminant al Sfintei Liturghii, prin cel mai duios imn cântat de întreaga Biserică: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te bine-cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru“.

8. Spunând că, în Împărăţia Cerurilor, îngerii şi oamenii vor cânta lui Dumnezeu în veci, pot apărea nedumeriri, dacă n-am aminti că, în sensul ei cel mai profund, cântarea de laudă (doxologia) are un pronunţat caracter gnoseologic (de cunoaştere). În Împărăţia Cerurilor, drepţii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu faţă către faţă şi nu vor înceta în veci să se apropie de Cel Necuprins. Cunoaşterea doxologică ţine de latura apofatică a cunoaşterii lui Dumnezeu şi încă de pe pământ credincioşii gustă din acest dar ce ţine de Împărăţie, dar care se împărtăşeşte liturgic. De altfel, apropierea dintre cunoaşterea doxologică şi cea euharistică – drept căi de cunoaştere superioare celei cu mintea, era exprimată de Sfântul Apostol Pavel, care, vorbind de păgâni (care L-au căutat pe Dumnezeu cu raţiunea, „din făpturi“), arată că ei „s-au rătăcit“, „pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit“ (Rom.1, 20-21). Creştinii însă, cântând Făcătorului a toate, Îl slăvesc şi-I mulţumesc.

De aceea, cadrul ideal de a-I cânta lui Dumnezeu este Sfânta Liturghie. Cântându-I în tot momentul, viaţa omului devine o liturghie existenţială, ce anticipează Împărăţia lui Dumnezeu. Întâlnindu-se euharistic cu Domnul, creştinii cântă bucuria Raiului regăsit, a Împărăţiei. Şi murmurând cu Apostolii: „unde ne vom duce (de la Tine), că Tu ai cuvintele vieţii veşnice“ (cf. Ioan 6, 68), se mulţumesc să rămână cu El. „Bine ne este nouă să fim aici: să facem colibe“ (semnul permanenţei Împărăţiei de Sus) (cf. Luca 9, 33): să-L lăudăm, să-L binecuvântăm şi să-I mulţumim Lui, Dumnezeului nostru.

Ierom. Drd. Juvenalie Ionaşcu

1 Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Ps. 1, în Scrieri I, trad. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 17, Ed. Instit. Biblic, Bucureşti, 1986, pag. 184.

2 Al. Schmemann, Celebration, în The Church Year, Crest-wood, 1994 (The Celebration of Faith, 2), pag 13-40; în it., Celebrare nella gioia, Ed. Qiqajon, Bose, 1998, pag. 15;

3 Ibidem, pag. 13-14;

4 D. Stăniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii în dreapta credinţă, în Ortodoxia, nr. 1/1981, pag. 58-59);

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!