Viaţa ne-a fost dată nu la întâmplare şi fără scop, ci Bunul Dumnezeu ne-a dăruit acest timp de creştere şi devenire spre a ne apropia de El. Zilele şi anii se înşiruie la rând, uneori cu necazuri, alteori cu bucurii, adesea monoton, dar – în spatele evenimentelor vizibile – se află semnificaţia lor spirituală pentru noi. Căci fiecare act al nostru trăit acum, în efemeritatea acestei clipe prezente, se constituie într-o cărămidă a clădirii duhovniceşti din veşnicie. De aceea se cuvine să ne luăm răgaz spre a privi cu onestitate la timpul pe care l-am trăit şi să vedem dacă îl putem considera sau nu un timp al împlinirii.
Clipele de bilanţ făcute cu sinceritate sunt busole care ne indică direcţia spre care ne îndreptăm şi astfel putem să constatăm dacă este ceea ce vrem cu adevărat sau dacă am rătăcit calea. Ştim din cuvântul cu putere al Sfinţilor Părinţi că Dumnezeu are măsuri diferite în judecarea fiecăruia şi de aceea nici nu este indicat să ne comparăm cu alţii, ci doar să ne luăm ca modele demne de urmat pe aceia care au ajuns prieteni ai lui Dumnezeu, adică pe sfinţi. Însă, dacă a ne compara cu altul nu e ziditor, e bine tutuşi a ne compara cu noi înşine, cei de azi cu cei de ieri: am crescut sau am scăzut? Am reuşit să înţelegem un pic mai mult din taina propriei noastre fiinţe sau ne-am înglodat în superficialitatea materialist-consumeristă a lumii noastre?
Şi iată că suntem la debutul unui nou an, bun prilej de bilanţ şi meditaţie, căci iată ne-a învrednicit Dumnezeu, în marea Sa milostivire, să ne mai dea răgaz de pocăinţă şi îndreptare. Aşadar, să privim atent la cum a fost relaţia noastră cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine. Oare ne-am mai scuturat de egoismul nostru şi am reuşit să ne deschidem o inimă iubitoare către celălalt? Sau ne-am închis şi mai tare în propria carapace minţindu-ne viclean că suntem doar noi şi Dumnezeu şi e de-ajuns? Celor care îşi închipuie că se pot mântui astfel doar rugându-se numai pentru ei, meditând şi împlinind cele „ale Legii”, aş vrea să le amintesc o pildă în care un tânăr, care nu apucase prea mulţi ani, şi deci nici desaga păcatelor nu era foarte grea, moare şi ajunge la poarta Raiului. Sfântul Petru îl vede şi îl întreabă:
– Ce faci aici, tinere?
– Aş vrea să intru în Rai, răspunde acela.
Iar Sfântul Petru îi replică:
– Dragul meu, aici nimeni nu intră singur. Du-te înapoi şi ajută-i şi pe alţii în calea către Rai şi apoi vei putea intra.
De aceea, vreau să accentuez faptul că atenţia la relaţia cu cel de lângă mine este esenţială, căci „de aproapele ţine toată mântuirea noastră”.
Fie ca acest nou început să fie rodnic în iubire şi delicateţe, să creştem în statura duhovnicească, deoarece dacă măcar unul dintre noi lepădăm un păcat, cât de mic ar fi el, răul acela limitat va lăsa loc binelui şi frumosului. Să fim atenţi la bucuriile mici, ca să le putem împlini şi pe cele mari. Un zâmbet, o strângere de mână, chiar o privire binevoitoare poate să-i dea celuilalt puterea de a merge mai departe.
Închei prin a vă reaminti o frumoasă zicere: „Nu e nimeni atât de sărac încât să nu poată dărui un zâmbet şi nu e nimeni atât de bogat încât să nu aibă nevoie de un zâmbet!
Părintele Atanasie PALEU
