Săvit să fie Domnul! este salutul nostru sfânt, care izvorăşte din adâncul inimilor noastre, pentru că toate trebuie să le facem spre Slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră.

Şi, mai mult decât oricând, acum, acest salut ne umple de bucurie şi este o manifestare concretă a stării noastre. Oare, ce ne ţine pe noi aci? De ce n-am pleca undeva, la adăpost? Oare de ce am venit din atâtea depărtări aici? De ce am plătit bilete de călătorie scumpe? De ce? Pentru că, atunci când iubeşti, atunci când dragostea te mişcă, acea dragoste care „mână sori şi stele”, cum spune Dante, atunci când trăieşti acel sentiment, totul este posibil. În iubire, este numai DA aşa cum ne-a spus părintele în Catedrală. Şi noi, prin prezenţa noastră aici, am spus un DA! Şi vom spune totdeauna un DA! atâta vreme cât Iisus Hristos este în noi şi câtă vreme am mutat Biserica în inima noastră şi în casa noastră. Pentru că Biserica cea Vie trebuie să fie mereu, permanentă. Dacă nu putem trăi fără să ne hrănim, nu putem şi sufleteşte să trăim cu adevărat, Şi nu trăim cu adevărat dacă nu-L avem pe Iisus Hristos şi Biserica Lui în noi.

Există şi pietrele, şi lucrurile există, dar ele nu trăiesc. Când spunem trăim, înseamnă că avem în noi mişcarea, voinţa şi înfăptuirea pe care ni le-a dat Dumnzeu prin suflarea cea divină, când ne-a creat după Chipul şi Asemănarea Sa.

Iisus Hristos cel Răstignit – Lumina noastră

Iată, suntem aici ca să ne bucurăm împreună, chiar dacă picurii de ploaie insistă asupra noastră. Noi ştim că lacrimile noastre cele de pocăinţă trebuie să fie mereu în viaţa noastră o stare de pocăinţă.

S-a vorbit de Iisus Hristos şi de El răstignit. El a făcut-o din dragoste pentru noi. Din dragoste a părăsit Cerul, pentru că dragostea este aceea care ţine totul în mâna ei. Ea ne-a modelat şi ne modelează cu o Mână nemaiştiut de blândă. Ea ne face să vedem în suferinţă poezia şi dulceaţa suferinţei. Ea ne face să vedem, acolo unde alţii văd numai durerea, unde alţii văd numai întristarea, unde alţii văd numai o stare neplăcută, ea ne face să vedem totul frumos şi limpede. Totul clar şi plin de lumină. Pentru că Soarele Dragostei este în noi. Aşa cum, dincolo de aceşti nori, se roteşte încă soarele, iar mai sus stelele clipesc şi se uită spre noi. Noi credem că, dincolo de aceşti nori, acele stele, strălucind, ne aduc aminte de starea noastră care, dincolo de lucrurile nepăcute, ne oferă întotdeauna un loc de refugiu şi de bucurie. Căci unde este Hristos, este Dumnezeu. Şi de aceea suntem aici, pentru că ne bucurăm de această Lumină. Pentru că stele Lui strălucesc asupra noastră.

Cât am pierdut noi pentru El?…

Au trecut atâtea greutăţi peste noi. Şi de ce am rezistat? Tocmai pentru că L-am avut pe Iisus Hristos. Tocmai din dragoste pentru El am biruit şi biruim. Au venit atâţia peste noi şi ne-au luat atâtea bunuri, dar n-au putut să ne ia ceea ce aveam în inima noastră.

Au fost vremuri grele, când nici nu visam la aceste întâlniri, aici, în curtea Facultăţii de Teologie. Ne adunam la mormântul Părintelui şi în vremurile acelea, dar ştim cum. Şi era bucurie şi atunci. Şi erau lacrimi, poate că mai multe decât acum. Dar, iată, toate au trecut. Am sărăcit în multe feluri. Şi trăim astăzi nu tocmai într-un belşug material. Poate sunt alţii care trăiesc. Dar cei mai mulţi trăim modest. Dar Îl avem pe Iisus Hristos.

Avem Cuvântul Lui. Avem libertatea aceasta de a ne bucura în El. Şi asta înseamnă foarte mult, dragii mei.

Grea a fost Istoria poporului nostru. Popor încercat şi deci popor iubit de Dumnezeu. Poetul Lucian Blaga, într-o poezie a lui dedicată cireşului, spune: Negrule cireşule, / gândul rău temprejmuie. / Vin la tine-n miez de noapte / furii cu viclene şoapte… Ei! Şi ce? răspunde cireşul – Las-să vină să culeagă, / vara mea rămâne-ntreagă. / Stelele deasupra mea / nimeni nu mi le-a fura.

Am pierdut şi noi atâtea lucruri. Unii le-au pierdut într-un fel, alţii într-alt fel. Toţi am avut – aşa cum spune fratele Traian – un preţ de dureri de dat pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru faptul că am ales calea Crucii. Şi am pierdut din bunurile noastre, dar ne-a rămas deasupra cerul cu stele. Ne-a rămas Golgota cu Crucea lui Iisus Hristos Cel răstignit. Ne-a rămas Biserica noastră bună şi străbună. Ne-a rămas Biserica din inima noastră şi din casa noastră. Şi aceasta o simţim şi acum. Dar, dragii mei, astăzi, în numele dragostei, vin unii să ne fure stelele, să ne fure credinţa…

Îl vedem pe Iisus Hristos în viaţa noastră. Noi la această Stea privim mereu. Ea ea este Steaua noastră călăuzitoare. Steaua aceasta străluceşte deasupra Biseriii noastre, străluceşte deasupra Betleemului inimii noastre, unde Iisus Hristos S-a născut şi Se naşte mereu în toţi aceia care cred în El. Da!

Binecuvântata Lucrare a Oastei Domnului din Biserica noastră

Vin atâţia, în diferite feluri, să ne-nveţe cum să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dar noi avem totul. Avem un izvor viu de Apă Vie, de învăţătură vie. Biserica noastră ne dă totul. Tot ce ne trebuie avem acolo. Şi nimic din ceea ce este folositor pentru mântuirea noastră Biserica noastră nu ne-a ascuns. Da! Noi n-avem voie să căutăm în altă parte hrană. Avem datoria creştinească s-o dăm celor căzuţi între tâlhari. Să-i hrănim cu hrana care ni se dă nouă pe care o avem în Cuvântul lui Dumnezeu, veşnic şi lucrător. Ei, aceasta trebuie s-o dăm celor căzuţi între tâlharii fărădelegilor. 80 Să-L ducem pe Iisus Hristos la toate sufletele. N-au nevoie ai noştri să-L caute în altă parte. Avem aci totul.

Dumnezeu a rânduit, în dragostea Lui, ca răspuns la dragostea şi suferinţa noastră, această Lucrare binecuvântată în Biserica noastră: Oastea Domnului. Ea nu e de acum. Ea este de pe vremea Apostolilor. Această Lucrare ne-a lăsat-o Mântuitorul Însuşi. El a fost primul mare Luptător. Şi El ne-a învăţat pe noi, pe toţi, să îndrăznim, căci El a biruit lumea. El ne-a arătat Adevărul, Calea şi Viaţa. Şi noi ridicăm Steagul în numele acestor adevăruri. Care nu pot pieri şi care nu se pot întoarce la El fără de rod. Îl avem pe Iisus Hristos în calitate de ostaş. El este Comandantul nostru suprem!

Oastea Domnului din timpul Sfântului Apostol Pavel – Oastea Domnului de azi

Sfântul Apostol Pavel se adresează mereu ostaşilor din vremea Lui. Sfinţii Părinţi, la fel, tuturor ostaşilor din vremea lor. Şi avem crezul acesta ostăşesc. Putem spune că, atunci când ne naştem creştini, prin Taina Sfântului Botez, ne naştem şi ostaşi.

Noi vrem să-L ridicăm pe Iisus Hristos mai presus de orice. Şi atunci, dacă-L ridicăm pe El, şi ceilalţi, toţi oamenii au ce privi. Apoi au de privit spre modelele sfinte, pe care ni le-a lăsat Biserica noastră. Ne uităm în Biserică şi suntem înconjuraţi de ostaşii lui Hristos. Aceştia sunt Biserica Biruitoare. Şi, în numele acestei Biserici Biruitoare, noi luptăm şi în Biserica Luptătoare. Şi, în Biserica Luptătoare, vom duce lupta până la capăt. Ei, acolo Sus, noi aici, jos, unde ne-a rânduit pe noi ca să ne mântuim.

Da, dragii mei! Iată de ce trebuie să-I jurăm credinţă, statornicie, în calitate de ostaş, acestui Steag Sfânt, Care se cheamă Iisus Hristos. Nu trebuie să dăm credinţa noastră pe nimic. Nu trebuie să fim atraşi de şoapte, de hristoşii falşi, de proorocii mincinoşi, de care mişună lumea de astăzi. Nu! Să ne-ntoarcem spre noi, spre Biserica noastră, spre adevărurile noastre, spre literatura noastră binecuvântată şi sfântă, spre literatura Sfinţilor Părinţi. Să cunoaştem pe Sfinţii Părinţi, şi atunci vom vom avea şi o înţelegere corectă a ei. Avem atunci toată armătura, toate armele de lovire şi de apărare, pe care ni le dă Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Petru şi valurile îndoielii

Dacă ne uităm în altă parte, dacă luăm privirea de pe Iisus Hristos şi de pe Cuvântul Său, atunci de acolo ne vin îndoielile. Să ne gândim la Sfântul Apostol Petru. El a făcut un act de îndrăzneală în numele credinţei. Da! Aflându-se pe mare, în corabie, şi văzând valurile mari, şi văzându-L pe Hristos, în el s-a trezit o putere. A spus: Şi eu pot face ca El. Şi L-a rugat pe Mântuitorul să-i poruncească să vină la El. Şi Mântuitorul i-a poruncit să vină la El. Câtă vreme ochii Sfântului Apostol Petru erau aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, el a mers pe valuri biruitor. Când i-a luat de pe Iisus Hristos, şi s-a uitat în dreapta şi în stânga, a început să se scufunde.

Dragii mei, această ameninţare o avem şi noi: a ne uita în dreapta şi în stânga şi a ne lua ochii de pe adevărurile sfinte pe care le-am primit. Dar a făcut ceva Sfântul Apostol Petru, ceea ce mulţi dintre noi nu fac: în momentul când a început să se scufunde, s-a uitat din nou la Mântuitorul. Şi El i-a dat puterea să se ridice. Şi Mântuitorul l-a mustrat, zicându-i puţin credincios. Şi noi, de multe ori, suntem puţin credincioşi.

Îl provocăm pe Domnul la lucruri mari, şi apoi ne îndoim în inima noastră. Nici o clipă de-ndoială – spune cântarea (pe care poate am uitat s-o mai cântăm) – / nu vreau să am în viaţa mea, / c-ai venit să mă răscumperi / să-mi dai Viaţă Viaţa Ta…

Din locul acesta privim noi Veşnicia. De aici, de pe înălţimile acestea minunate, de pe piscurile Ortodoxiei, privim noi spre Ţărmul Celălalt. Ştim că Acolo vom ajunge dacă trăim învăţătura şi dacă vom crede cu toată fiinţa noastră că, aci unde suntem, ne mântuim.

Oastea Domnului este rodul Sfintei Scripturi. Ea a arătat că Biserica noastră este o fiinţă vie, că naşte. Numai puterea aceasta a Cincizecimilor, numai puterea Duhului Sfânt ne-a ţinut pe noi… Noi atârnăm de această putere cum o stea atârnă cu razele ei de Lumina cea neapropiată. Şi totul atârnă de El. Şi noi, şi prezentul, şi viitorul nostru…

Mulţumim, Doamne, că ne-am adunat aicea să întâmpinăm Pogorârea Duhului Sfânt! Îţi mulţumim, Duhule Sfinte, că gustăm, că pregustăm ceva în seara aceasta din frumuseţile pe care le trăim mâine, şi pe care le vom trăi în Veşnicie. Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate şi Te slăvim. Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea, toată mărirea, toată închinarea, de acum şi până în veci. Amin.

Slăvit să fie Domnul!