„Către unii care credeau că sunt drepţi…” (Lc 18, 9).
Scripturile Vechiului Testament spuneau atât de limpede că „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Ps 13, 2). Este vorba, desigur, nu de o faptă bună făcută când şi când, căci de acestea făceau, uneori, şi cei mai mari păcătoşi. Ci de acel bine adevărat, să-i zicem, „complet”. Este vorba de a fi cu adevărat drept înaintea Domnului. A împlini complet poruncile Domnului. Complet şi în afară (adică, toate poruncile Domnului), complet şi înăuntru (adică, cu toată inima). Căci aceleaşi Scripturi spuneau: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă” (Deut 27, 26).
Legea cea veche
Peste veacuri, Sf. Pavel, reluând acelaşi verset, avea să scrie: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar” (Rom 3, 10).
Domnul ştia că omul nu va putea împlini cu adevărat Legea. Şi totuşi a dat-o. De ce? Pentru că „…prin Lege, vine cunoştinţa păcatului” (Rom 3, 20). Prin Lege, omul putea să conştientizeze cât de adâncă îi este căderea, cât de nenorocită îi e starea în care a ajuns. Într-un fel, Legea era menită să-l aducă pe om la deznădăjduirea de sine. Să cunoască şi să recunoască faptul că, fără Dumnezeu, el, omul, e nimic. Şi aşa să alerge la Dumnezeu. Şi să se bizuie pe de-a-ntregul pe Dumnezeu. Chiar instituirea mulţimii Jertfelor din Vechiul Testament arăta acest aspect. Omul, neputând respecta „toate lucrurile scrise în cartea legii”, totuşi, putea veni înaintea Domnului. Cum? Prin dreptatea sa? Nu! Prin jertfa altuia, prin sângele altuia, prin jertfirea vieţii altuia. Deci omul nu mai avea cu ce să se laude.
Şi, cu toate acestea, iată, erau încă atâţia şi atâţia iudei care „credeau că sunt drepţi” prin ei înşişi, ca fariseul din pildă. De ce ajunseseră aceştia în această stare jalnică? Pentru că nu acceptaseră ca Legea, Cuvântul lui Dumnezeu, să le arate starea, păcatul, căderea grozavă (în care se află tot omul). Ei făceau întocmai precum cămila, despre care se spune că, înainte de a bea apa, o tulbură cu piciorul. De ce? Pentru că nu vrea să-şi vadă faţa urâtă în oglinda unei ape limpezi.
Şi aşa au făcut şi fariseii şi toţi cei de felul lor. Nu au acceptat sentinţa cuvântului lui Dumnezeu despre om.
În schimb, s-au apucat să „tulbure” Legea. În loc să se lase judecaţi de Legea lui Dumnezeu, au judecat ei Legea. În loc să se potrivească ei după Lege, au început să potrivească Legea după ei (după om). Au „coborât” Legea la nivelul lor omenesc. Cum? Interpretând-o, chipurile, teologic, dar, de fapt, cu mintea, cu înţelepciunea omenească. Şi, de asemenea, abordând-o selectiv. Şi chiar adăugându-i învăţături omeneşti, care, cu timpul, au primit o autoritate mai mare decât însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Citim, de pildă, în Matei 15, reproşurile Domnului: „De ce voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? (…) Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră. (…) Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor.” Astfel, uşor-uşor, pe nesimţite, a apărut o „lege” pe măsura omului, o „lege” pe care omul o putea, desigur, împlini cu puterile lui naturale, şi care, evident, îi dădea omului simţământul că e drept. De aceea, Sf. Pavel avea să zică: „…necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să-şi stabilească o dreptate a lor înşişi şi nu s-au supus astfel dreptăţii lui Dumnezeu” (Rom 10, 3).
Legea cea nouã
Astăzi nu mai suntem, e adevărat, în Legea Veche, ci în Legea cea Nouă. Acum, totul este mult mai clar decât odinioară. Dar, oare, astăzi, omul religios nu este în acelaşi pericol? De a-şi făuri o „lege” după măsura lui, sub pretextul că e însăşi Legea lui Dumnezeu? Ne lăsăm oare cu adevărat judecaţi de cuvântul lui Dumnezeu? Acceptăm ce spune el cu adevărat? Sau tulburăm cuvântul, precum fariseul şi precum cămila, apa, prin interpretările noastre bazate pe înţelepciunea acestei lumi? Acceptăm noi că „…acum, în afară de Lege… s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu… Dar dreptatea care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este nici o deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Fiind îndreptăţiţi în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus. Pe Care Dumnezeu L-a rânduit Jertfă de ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca să-şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai dinainte făcute, întru îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să-Şi arate dreptatea Sa în vremea de acum, spre a fi El Însuşi drept şi îndreptăţind pe cel ce trăieşte din credinţa în Iisus. Deci unde este pricina de laudă? A fost înlăturată. Prin care lege? Prin legea faptelor? Nu, ci prin legea credinţei” (Rom 3, 21-24).
Am pătruns noi aceste adevăruri? Suntem marcaţi de ele? Stau ele la temelia vieţii noastre? Dacă „da”, nici azi nu avem cu ce ne lăuda. Dacă nu era Crucea, Jertfa, Moartea, Sângele lui Hristos, toţi, absolut toţi, eram pierduţi. Dacă Hristos nu ne lua în El pe Cruce, eram nimic. Dacă nu eram uniţi cu El, prin Botez, prin Duhul Sfânt, ce eram? Tot ce avem, avem în El. Şi tot ce facem, facem prin El. El e viţa, noi suntem mlădiţele. Dacă nu rămânem în El, nu putem face nimic. Şi atunci cu ce să ne lăudăm? (Cred că tocmai aici e una din cele mai mari probleme ale creştinilor de azi: lipsa conştienţei că noi, creştinii, suntem „în El”, „în Hristos”.)
Dacă însă avem impresia vreodată că suntem ceva, că putem ceva, că avem cu ce ne lăuda înseamnă că nu suntem „în El”, sau că nu suntem conştienţi că suntem „în El”, şi astfel facem fapte bune nu bizuindu-ne întru totul pe El, ci facem fapte bune răsărite din firea căzută, din omul cel vechi, bizuindu-ne pe puterile fireşti, pe talente omeneşti, înţelepciune omenească, râvnă omenească etc. Astfel de fapte, chiar numite de noi „bune”, n-au nicio valoare mântuitoare. Ele doar încântă „eul” nostru. Din care au şi ieşit. Ele n-au ieşit din credinţa în El, din bizuirea totală pe El. Şi atunci suntem în starea şi osânda fariseului.
Pr. Florin MOLDOVAN
