Meditaţii

Este foarte necesar să citim cartea fratelui Traian „Zile şi adevăruri istorice”

„Iubirea Lui e-un cântec plin de jale,
L-a scris cu sângele Lui Sfânt, cu lacrimile Sale”

Părintele Iosif îl copiază pe Sfântul Apostol Pavel şi repetă mereu în timpul vieţii sale: „Nu am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit”.

Astăzi e sărbătoare. Cât de liniştiţi şi fericiţi ar trebui să fim dacă ne întoarcem la cuvântul din bătrâni, în tradiţie, la ceea ce se ştia în legătura noastră cu Maica Domnului, că Ţara Românească este Grădina Maicii Domnului. În asemenea sărbătoare, evenimentul nostru de astăzi are mare legătură cu tot ceea ce înseamnă Creştinismul, Biserica şi Ortodoxia şi ar trebui să fim fericiţi pentru faptul că ne-am născut în Biserica Ortodoxă. E tocmai ceea ce a început Părintele Iosif, trezit la realitate, în urma felului în care Dumnezeu a lucrat şi în copilăria lui şi, mai ales, în timpul şcolii de la Sibiu, prin dascălii pe care i-a avut…

Suntem şi noi într-o perioadă a misionarismului, şi Părintele Iosif aminteşte acest lucru: „M-am uitat într-o zi peste caietul meu, de când eram elev, când era de faţă mitropolitul, şi Înalt Preasfinţia Sa ne-a spus despre modul în care trebuie să ne prezentăm în faţa lumii şi a întoarce oamenii la Dumnezeu”.

Mereu ni se spune: „Nu mai fă cutare şi fă cutare!” E ca şi când ai sta în faţa unei grădini cu pomi sălbatici şi le-ai ţine acolo teorie… Păi, altoieşte-i, şi vor face de la sine poame nobile, asemenea cu pastoraţia pe care trebuie să o facă preotul în biserică şi pe care trebuie să ne-o însuşim. Părintele Iosif a spus, pentru fraţii din Oastea Domnului, pentru creşterea lor, să nu fim, cum zice mitropolitul, numai ca doctorul care dă reţete.

Deci omul trebuie altoit. Sfântul Apostol Pavel pune problema vorbirii noastre cum trebuie să fie: spre zidire, spre sfătuire şi spre mângâiere. Toţi avem nevoie şi să ne zidim sufleteşte şi să ne sfătuim, că nu-i nimeni să n-aibă necazuri, şi crucea lui e ca o binecuvântare. Crucea de povară este o fericire, iar „cel ce nu poate să o ducă se poate sprijini de ea”. Deci e necesară crucea în cursul vieţii noastre.

(…) Trecem printr-o perioadă atât de furtunoasă, atât în ceea ce priveşte Oastea Domnului, în mod special, cât şi starea prin care trece însuşi creştinismul. Cât de datori suntem să mulţumim lui Dumnezeu pentru harul de care ne-a făcut parte, prin lucrarea Oastei Domnului, aici în Ortodoxia noastră, în Biserica noastră, în Tradiţia noastră, în tot ce-i frumos, creştinesc, patriotic, naţional. După Revoluţie, îmi amintesc de nădejdea pe care mulţi o aveau, cu privire la Oastea Domnului, că va ajunge în libertate şi va fi un mijloc în rezolvarea unor probleme din sânul poporului nostru românesc.

De aceea, cred că este foarte necesar să citim cartea fratelui Traian „Zile şi adevăruri istorice”. Cuvântul testamentar al fratelui Traian a fost scris la mine în casă…

Am trecut pragul din 1990 cu Moţiunea în mână. N-am scos-o niciodată de la mine din traistă. Problemele care s-au ivit în urma interpretării atât de nepotrivite a unora în ceea ce priveşte modul în care s-a înţeles că una-i Oastea Domnului şi alta-i Biserica şi că Oastea-i Oaste şi Biserica-i Biserică, de aici au plecat toate, în urma unor studii şi a unor influenţe din afară. Dar Părintele Iosif a avut cuvântul acesta: „Toată viaţa mea am stat de strajă pentru ca, în Oastea Domnului şi în Biserică, să nu intre duhuri străine de Duhul lui Hristos, care ne-a fost dat nouă de la început”.

Aşa începe şi Moţiunea, cu rugăciunea fraţilor către Dumnezeu… Pentru asta s-au rugat fraţii: pentru dragostea cea de la început: „Ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Ori, parcă frământările şi dorinţele de dialog sunt un semn binecuvântat din partea lui Dumnezeu că se doreşte dialogul, cum zice cântarea: „Nu-i nimenea fără de vină”. În aşa fel a dorit Părintele Iosif să transforme Biserica Ortodoxă şi atunci, văzând fratele Traian cum o vrea Părintele, a scris poezia: „Biserică, Mireasa Mea”. Curăţia de fecioară, curăţia de mireasă, asta-i Evanghelia, asta-i Biblia pe care Părintele, punând-o în mâna poporului, a ajuns până la a scrie chiar arhimandritul Scriban: „Oastea Domnului a făcut o ţărănime nouă”. În Ţara Românească a fost o ţărănime nouă. Părintele a vrut şi s-ar fi ajuns, dacă am fi fost veghetori toţi cei care am intrat în Oastea Domnului şi am fi vrut să-l înţelegem pe Părintele Iosif, să înţelegem duhul Oastei, duhul învăţăturii, că Oastea Domnului nu are altă învăţătură decât învăţătura Sfântului Cuvânt al Bibliei şi-a sfintei noastre Biserici. Asta-i învăţătura Oastei Domnului! Şi, pentru că au venit alţii cu alte învăţături, s-a întâmplat ce s-a întâmplat… Iar pentru problemele ce s-au ivit, să ne rugăm Domnului să fim mai veghetori şi să ne încadrăm în scopul Moţiunii, acela de împăcare al celor doi. Acesta a fost gândul pentru care au venit la Sibiu peste 500 de fraţi, surori şi copii, ca să-l vadă pe Părintele, pentru că i-au citit scrisul, dar nu l-au cunoscut. Din momentul caterisirii Părintelui Iosif, din 9 mai 1935 şi până în 12 septembrie 1937, au trecut 2 ani întregi, 4 luni şi 3 zile. În perioada asta, Părintele Iosif a studiat toată documentaţia, de la declanşarea conflictului din 30 decembrie, când s-a spus că: „Oastea Domnului e a mea, eu am făcut-o…, Părintele Iosif a pus ceva din personalitatea lui”. În 1933, au fost peste 100.000 de ostaşi, când s-a sărbătorit 10 de ani de la înfiinţarea Oastei. Iar de la declanşarea conflictului şi până în 12 septembrie 1937, Părintele Iosif, caterisit, mai aduce la Dumnezeu peste 150.000 de oameni. Un preot caterisit!!!

Dacă studiaţi modul în care a crescut Oastea Domnului, sunt cifre calculate, Părintele Iosif a avut pe masă toată documentaţia, a studiat tot ce s-a întâmplat.

Apostolul Petru a tăiat o ureche şi a trebuit s-o vindece Mântuitorul în Ghetsimani. Prin conflictul de la Oastea Domnului s-au tăiat mii de urechi, mii de urechi s-au pierdut. Unii au trecut de partea cealaltă cu statutele făcute de Mitropolit, alţii au plecat, sub influenţa pe care au avut-o şi a luptei dusă de partea sectară în România şi o parte au plecat în lume. Lângă

Părintele Iosif au rămas câţiva copii, părintele Vasile Ouatu şi părintele Vladimir. Ceilalţi mulţi au plecat de lângă Părintele. Părintele Iosif, studiind pierderea care s-a făcut în confruntările respective, prin harul lui Dumnezeu, prin Moţiune, sfârşeşte neînţelegerea dintre el şi Mitropolit. Prin Moţiune, Părintele Iosif ajunge să ne facă să înţelegem atitudinea Oastei Domnului faţă de Biserica în care Părintele era slujitor. Gândul lui Dumnezeu a fost să se clarifice o dată pentru totdeauna problema asta, după câte se petrec la noi în ţară, momentan, în legătură cu Oastea Domnului. Câte rugăciuni ar trebui să facem pentru preoţii pe care-i avem în Biserica Ortodoxă, pentru studenţii care studiază în şcolile teologice din România şi pentru copiii fraţilor care ajung şi termină şcoala, ca teologi. Deci e nevoie de o intervenţie a harului lui Dumnezeu, pentru ca să se vadă dacă noi, într-adevăr, ne-am transformat din omidă în fluture. Însă se observă că încă suntem în firea cea veche a modului în care socotim că se pot rezolva problemele în lucrarea Oastei Domnului.

Socotesc că mai întâi trebuie rezolvată problema mea, a fiecăruia dintre noi, în legătură cu Hristos şi să trecem pe la Potirul din sfântul Altar. Asta a fost prima condiţie: să dovedim ce suntem!

E uluitor ce se petrece în lumea în care trăim noi. Trebuie să ajungem să plutim peste valuri, pe ape, ca apostolul Petru. Mântuitorul zice: „Vino!”… El îţi asigură posibilitatea păşirii peste valuri. Nu te cheamă la El ca să mai ai frică că se va întâmpla ceva. „Toată puterea Mi S-a dat în cer şi pe pământ”. Îndrăzniţi! Biruitorul final va fi Hristos.

Părintele Iosif a vrut ca Sibiul să fie [Centrul Oastei] aşa cum şi-a dorit, dorinţe pe care nu le-a putut realiza în timpul vieţii sfinţiei sale şi a fratelui Traian. Casa este făcută aşa cum şi-a dorit Părintele Iosif şi câtă luptă a fost dusă atunci împotriva a tot ceea ce facem noi, pentru că alt oraş s-a dorit să fie centrul Oastei Domnului, nu Sibiul.

Dumnezeu ne-a ajutat într-un mod aşa de minunat, pentru că am avut Moţiunea în buzunar. Şi, la prima întâlnire pe care am avut-o în casa fratelui Fulea, când ne-am constituit ca persoană juridică, a fost citită Moţiunea şi am discutat asupra ei. Deci, primii paşi pe care i-am făcut, i-am făcut cu Moţiunea în mână.

Dumnezeu să răsplătească celor care au obosit în ogorul Oastei Domnului, s-au jertfit şi au plătit atât de scump!…

Auzim voci că ostaşii nu sunt cum trebuie. Dar fii tu, fii tu primul ostaş cum trebuie!… Şi atunci se pune problema cum a pus-o Mitropolitul Bălan, la o întâlnire cu preoţii, când îi ceartă şi-i întreabă: „Cum e în Biserică fără convertire? Tu, preot, eşti convertit?”

E întrebarea Mitropolitului Bălan. Ceea ce face Părintele Iosif cu Oastea Domnului este lumină din lumină. Aşa că fii tu primul lumină şi din lumina ta să mai aprinzi una şi încă una. A fi ostaş înseamnă a fi lumină. Din tine să se mai aprindă altcineva. Tu eşti sare care opreşti stricăciunea din lume şi dai gust vieţii prin frumuseţea trăirii tale şi dospeşti frământătura şi problemele din casa ta, din adunarea ta, din satul tău şi din ţara noastră în care suntem datori şi din punct de vedere patriotic şi naţional, pentru că suntem români şi avem o tradiţie. Iar moşii şi strămoşii noştri au plătit atât de scump credinţa lor în Dumnezeu, aşa cum au fost: Brâncoveanu, Mihai Viteazul etc., care şi-au iubit neamul şi poporul… Aşa şi noi, trebuie să punem viaţa noastră în rânduială pe verticală cu Dumnezeu şi numai după aceea se poate face liantul prin curăţia vieţii noastre. Numai pe bază de curăţie se face legătura unei părţi cu cealaltă parte. Deci trebuie o pocăinţă atât de adâncă, încât curăţia să se poată face când se-ajunge laolaltă. Aşa că trebuie să vină electrodul încercării, să ardă locul acela la temperatură foarte mare, pentru ca să se poată suda cele două piese.

Este o singură Biserică care trebuie să fie Mireasa lui Hristos:

O, ce am să-ţi aduc eu oare,
Acolo, sus, când am să vin,
ce lacrimi, ce cântări, ce daruri,
c-am fost iertat, iertat deplin…

Ţi-oi pune la picioare-un suflet
alb, mult mai alb ca orice crin,
să vadă ceru-ntreg iertarea
ce-o poţi Tu da şi-o dai deplin!…

Un om care Îl are pe Hristos, acela e în Hristos şi în Biserică, el are toate problemele rezolvate.

Bunul Dumnezeu să facă ca întâlnirea noastră de astăzi să ardă tot ce e păcat şi zgură şi tot ce nu e după voia Lui, ca să se poată realiza unitatea, legătura în casa mea, cu familia mea, cu copiii mei, cu fraţii mei de la Oastea Domnului, pentru că Dumnezeu, prin puterea Sa, poate să facă şi altceva: ori să unească prin curăţie, în tot ceea ce facem, ori să-şi cureţe Biserica.

Amestecătura care există astăzi şi frământă problemele în Biserica lui Hristos să ne facă mai atenţi faţă de cursa unui alt duh străin de duhul despre care vorbea Părintele Iosif. Să nu ne jucăm de-a Oastea Domnului! Să fim serioşi atât cu mântuirea propriului nostru suflet, cât şi faţă de Lucrarea lui Dumnezeu, care e a Lui. Şi să-L lăsăm pe El să lucreze, să nu ne amestecăm absolut cu nimic din ceea ce aparţine firii, omizii din noi, dacă suntem omizi. Iar dacă suntem fluturi, atunci să păşim peste valuri cântând.

Domnul să ne binecuvânteze, să ne cerceteze pe fiecare şi să se facă voia Lui în toate. Amin.

Cuvânt rostit la Adunarea de la Sibiu, care s-a ţinut în Septembrie 2007, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la Moţiune

Lasă un răspuns