„Voi vesti, istorisind toate minunile Lui” (Psalm 9, 1).
Mijloacele de vestire sau istorisire a minunilor lui Dumnezeu sunt multiple şi felurite. Trebuie doar ca ochiul să le vadă, mintea să le cuprindă, gura şi condeiul să le istorisească.
În viaţa omului temător de Dumnezeu pulsează iubirea lui Dumnezeu, ceea ce face rodirea bunelor moravuri creştineşti. Multe se pot spune despre viaţa omului temător de Dumnezeu. Dar sunt aşa de puţine cele ce se spun, în comparaţie cu cele ce nu se spun. Se duc oamenii cucernici şi prea puţini sunt acei ce au ochi duhovniceşti ca să vadă.
Binefacerile lui Dumnezeu şi umblarea în neprihănire a celor prin care lucrează Dumnezeu la mântuirea noastră se uită uşor. Foarte repede se acoperă cu valul uitării sau al nepăsării. Binefacerea şi recunoştinţa rar se întâlnesc pe pământ, zicea Părintele Iosif. Şi vom răspunde pentru timp, uitare şi nepăsare.
Psalmistul, în versetul de mai sus, îşi asumă această îndatorire şi o face pe deplin. Toţi psalmii sunt dovada acestei îndepliniri.
A istorisi toate minunile lui Dumnezeu şi a-L lăuda cu toată inima înseamnă a nu lăsa nimic pe dinafară neistorisit, nemărturisit din tot ce-i vrednic de crezare, din tot ce face să vibreze inima în dorul aşteptării Lui, al recunoştinţei pentru binele primit, pentru harul revărsat, pentru rugăciunile ascultate, pentru viaţa răsplătită, pentru învăţătura ce o desprindem din viaţa predată şi trăită cu Dumnezeu, în Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi pentru semeni.
„Du-te la ai tăi şi spune-le!” îi îndemna Mântuitorul pe acei ce fuseseră vindecaţi de El.
Din minunile lui Dumnezeu săvârşite cu oamenii Săi avem puţine scrieri. Cea dintâi motivare este că toţi acei ce umblă cu Dumnezeu sunt de o smerenie rară. Ei nu scriu nimic despre ei, ca nu cumva să fie ei lăudaţi în locul Celui vrednic de toată lauda şi cinstea, ca nu cumva să li se atribuie şi lor ceva, cât de puţin, din laudele ce i se cuvin numai Lui. Cu alte cuvinte, din pricina smereniei, pe ei nu se văd.
Să nu dăm slavă omului, ci Domnului, Celui ce revarsă harul Său şi face minuni printre noi, iar viaţa curată şi evlavioasă să ne fie pildă de urmat.
Despre Enoh ni se spune doar că a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. Ori într-o astfel de umblare, câte lucruri minunate s-au văzut, care să trezească în noi dorul şi dragostea pentru astfel de umblări? Poate că, în acea perioadă de timp, nu s-a găsit nimeni ca să scrie. Oamenii nu erau pregătiţi pentru astfel de înalte slujiri.
Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani şi această tainică umblare fructifică în noi sentimente de dragoste şi bucurie, mângâiere, umilinţă şi respect faţă de toţi acei care prin ascultare de El şi dăruire totală slujbei Lui au fost învredniciţi, prin har, de mare cinste sărbătorească.
Ne place să stăm în preajma oamenilor duhovniceşti, mari şi cucernici. Ne place să învăţăm de la ei, să vorbim cuvintele pline de har, să admirăm extaziaţi lucrările minunate ce Domnul Dumnezeu ni le dă prin ei. Dar nu prea avem discernământul a trăi momentele nu numai pentru noi, ci mai ales pentru cei ce vin, ca şi ei să guste dulceaţa minunilor să-L laude şi să-L slăvească, să-L preamărească pe Acela ce şi astăzi şi în toată vremea nu ne va lăsa lipsiţi de dovezile minunate ale harului divin, cel ce este şi rămâne veşnic Dum-nezeu.
De unde am cunoaşte noi, astăzi, bogăţiile nesfârşite ale harului divin ce cuprind întreaga Biblie, dacă nu erau minunaţii scriitori, aleşi de Domnul, inspiraţi de Duhul, şi, înţelegând misiunea, să ne arate şi peripeţiile vieţii pe mare, corabia sfărâmată şi mâna Domnului care i-a izbăvit ca dintr-un mormânt, ce sta gata să-i înghită în pântecele-i nemilos şi necruţător pe sutele de oameni lipsiţi de apărare pământească, omenească şi fără de nădejde? Din pricina alesului Său, ce se afla cu ei în corabie, Domnul i-a izbăvit pe toţi (cf. II Cor 11, 23-28).
Pentru vremea noastră şi timpul limitat, da, propovăduirea cu gura este mijlocul minunat de răspândire şi istorisire a minunilor lui Dumnezeu, şi dăinuiesc până nu se uită. Câte predici minunate au fost uitate şi nu mai sunt!…
Da, Domnul a făcut şi face lucruri minunate. Mare este înţelepciunea Lui şi minunate sunt planurile Lui! (Isaia 25, 1; 28-29). De aceea şi pentru toate să fie lăudat, slăvit şi înălţat Numele Lui. Să-L alegem să fie al nostru Domn şi noi ai Săi copii, după har, pe vecii vecilor.
Dacă Sfinţii Apostoli se limitau doar la mijlocul de propovăduire verbal, nu şi la cel scris, cine ştie dacă noi, astăzi, mai eram creştini? Dar Domnul a făcut ca Biserica Lui, întemeiată pe temelii tari şi de neclintit, să răspândească mireasma cunoaşterii Sale peste veacuri, şi din ziua Cincizecimii şi până la sfârşitul veacurilor, cu toate generaţiile, să clădească Biserica cea Una, Vie, Sfântă, Slăvită (cf. Efes 5, 27), pentru a o prezenta sfântă şi fără de prihană înaintea Tatălui, a Fiului şi a Sfinţilor Îngeri (cf. In 6, 63; Rom 8, 26; II Cor 3, 5-6).
Duhul Sfânt, prin Harul Său minunat, a pregătit în toate veacurile oameni cucernici şi neprihăniţi care ne-au lăsat comori de negrăit.
Statornicia în credinţă, curajul şi îndrăzneala de a trăi şi a muri în credinţă şi pentru credinţa cea una, dată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda 3) ne vin din curajul şi îndrăzneala tuturor sfinţilor ce au dovedit-o în faţa morţii. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, ci temeţi-vă de Acela ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena” sunt cuvintele Mântuitorului, iar Sfinţii, de-a lungul istoriei, s-au supus întocmai (cf. Evrei 11 şi Istoria Bisericii).
Tatăl meu a fost un om al rugăciunii. Din multele întâmplări, de încheiere, mă voi opri la două.
1. Fiind om sărac şi cu familie grea, adeseori, în timpul liber de la serviciu, în loc să se odihnească, călătorea prin păduri şi prin livezi în căutarea bunurilor ce le oferea natura, create de bunul Dumnezeu; bureţi, zmeură, afine, mure, fructe pădureţe, măceşe… Şi plin de bucurie venea ca o albină încărcat cu de toate. O dată s-a năpustit asupra lui o haită. Nici nu ştia dacă erau lupi ori câini mari de culoarea lupilor. Văzându-i venind spre el cu atâta furie, gata să-l sfâşie, s-a aruncat în genunchi cu faţa la pământ, a început să strige, chemând pe Dumnezeu în ajutorul lui. Cuprins de groază, a pierdut şi noţiunea timpului. De altfel ştiu că tatăl meu, ori de câte ori se ruga, uita totul şi era sigur de primirea lucrului cerut. În timpul cât se ruga, era dezlipit de tot ce era realitate şi se dedica deplin rugăciunii. Starea lui de vorbă cu Dumnezeu era o realitate şi faţa-i radia. Nu era cărturar, dar ştia să trăiască Evanghelia. Trăind zilnic Evanghelia, prin harul Domnului, a devenit mare la suflet.
Când termină rugăciunea, se uită în jurul lui. Nu mai era nici o vietate primejdioasă. Era singur singurel cu Domnul Care-l izbăvise de la moarte. Lupii fugiseră ca mânaţi de un curent nevăzut.
2. Altă dată, a plecat după zmeură. Locurile erau rele, prăpăstioase, stâncoase. Erau şi văi şi dealuri. Plecase singur singurel. După multe zăboviri prin pădure, vasele pline îl aşteptau să se întoarcă la ele şi să pornească spre casă. Până să ajungă acasă erau multe ceasuri de mers pe jos. După ce umplu şi vasul ce-l mai avu la el, celelalte pline păreau că s-au ascuns dinaintea lui. Nu mai erau. Căutarea fu zadarnică. Ceasul se făcu târziu, umbrele serii se lăsară de-a binelea şi negura nopţii se apropia. Să plece spre casă nu era chip. Adună frunze uscate de copaci, îşi făcu un pat, se aşeză pe genunchi, şi după ce îşi încredinţă viaţa şi soarta în mâinile Creatorului şi Ziditorului Dumnezeu, se culcă şi adormi fără griji pe patul confecţionat din frunze uscate. Dimineaţa, când se sculă, în juru-i erau numai urme de mistreţi. Sălbăticiunile primejdioase nu i-au făcut nici un rău, l-au ocolit, şi-au văzut de drumul lor, pentru că îşi încredinţase soarta în mâna Domnului, şi El l-a păzit, l-a ocrotit şi l-a izbăvit (cf. Psalm 37, 5).
Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010
