8. Mintea tânără și inima neîncercată își închipuie că totdeauna părinții vor fi tot cu noi. Și nu știm răscumpăra mai bine timpul acela scump. Îndată, însă, după ce rămânem fără ei, începem să ne dăm seama de marea ocazie pe care am avut-o și de marele folos pe care l-am fi putut avea – dar în zadar!
9. Este un timp de milă și un timp și de har, timpul când Hristos ne tot îmbie mântuirea și ne tot așteaptă să-L primim în inima noastră, ca să devenim copii ai lui Dumnezeu. Dar dacă timpul acesta trece fără ca să-L cunoaștem, el nu se mai întoarce adesea niciodată pentru noi, ci numai împotriva noastră (Evr 12, 25-29).
10. Sunt unice în viața noastră ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos, pentru Lucrarea Lui, pentru Împărăția și Evanghelia Sa. Dacă nu înțelegem vremea și ocazia pe care le avem atunci sau dacă le amânăm, ocazia s-a pierdut și vremea s-a dus pentru totdeauna. Iar apoi vine îndată diavolul sau moartea și fură și nimicește bunul scump pe care n-am știut să-l dăm lui Dumnezeu atunci când îl aveam și când trebuia.
11. Noi, pe părinții și îndrumătorii noștri buni nu-i vom avea aici pe totdeauna. După ce își vor împlini și ei zilele lor de răbdare, de luptă, de alergare, de credință, de muncă și de jertfă pe pământ, printre noi și pentru noi, va veni clipa plecării lor (II Tim 4, 6-8). Și vai, cât de mulți se vor trezi numai după aceea, văzând ce au pierdut!
12. Se vor duce și părinții noștri în curând să-și primească și ei cununa vieții din Mâna Domnului, după atâtea cununi de spini primite din mâinile oamenilor…
Dar acum, când unii mai umblă încă printre noi și când încă-i mai putem vedea și auzi, ni se pare că mereu tot așa va fi. Să-i prețuim și să-i ascultăm acum, până ce încă-i avem, ca nu cumva să plângem odată cu amar.
13. După ce vor pleca sufletele mari pe care le-am avut cu noi, mereu ne vom aduce aminte cu amar de timpul avut împreună, dar pe care n-am știut să-l folosim îndeajuns.
O, de ce oare ochii noștri nu se deschid înainte, ca să fie înțelepți, și se deschid mereu înapoi, când am ajuns nebuni?
Fratele Traian Dorz – Crucea Mântuitoare cap. 15 – Binefacerea și nerecunoștința – pg. 107-109
