El este Acela care vine dupã mine, – și care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic sã-I dezleg cureaua încãlțãmintelor Lui.
Cu cât un martor al lui Hristos va purta o solie mai aleasã și mai strãlucitã, cu atât el însuși își va recunoaște și își va mãrturisi mai mult nevrednicia sa. Și chiar prin asta, se va arãta vrednic. Dupã cum unul care se pretinde a fi un vestitor al lui Hristos, închipuindu-se prea vrednic, cu atâta își va dovedi nevrednicia. Cu cât cineva poartã un conținut mai de valoare, cu atâta va fi mai modest și mai tãcut.
Dupã cum cu cât poartã cineva un mai mare gol lãuntric, va face mai mult zgomot în jurul sãu, ca butoiul gol sau cãruța goalã… Cel care duce aur, merge tãcut. Cel cu adevãrat vrednic, nu se va lãuda cu aceasta, niciodatã. Cine se laudã, acela nu este, iar cine este, acela nu se laudã.
Ioan Botezãtorul a fost totdeauna mare, dar niciodatã ca atunci când a spus: nu sunt vrednic.
Sfântul Pavel a fost totdeauna mare, dar niciodatã ca atunci când a spus: sunt cel dintâi dintre pãcãtoși (1 Tim. 1, 15-16).
În mãsura în care și ucenicul se crede ceva și cineva, scade prețuirea Stãpânului sãu.
Partea pe care ucenicul și-o ia pentru sine, este o nedreptate și un jaf fãcut împotriva Stãpânului sãu.
Dumnezeu, și pentru aceea Își alege mereu tocmai vasele cele mai slabe, sau mai conștiente de slãbiciunile lor omenești, pentru ca tot meritul și toatã slava sã se vadã, sau sã se arate cã sunt, numai a lui Dumnezeu. Numai a harului Sãu și ale Iubirii Sale. Dupã cum și sunt într-adevãr.
Dar robul care își oprește, sau își pretinde, pentru sine chiar și numai ceva din meritul acestor lucruri, este un hoþ care își furã Stãpânul de ceea ce este numai al Sãu.
Precum pe de altã parte și robul care face ca toatã slava, tot meritul și toatã mulțumirea sã se îndrepte numai spre Stãpânul sãu, se face vrednic de o înaltã prețuire și cinste.
Și înaintea Domnului și înaintea noastrã.
Aceasta cu atât mai mult atunci când el însuși se socotește mai nevrednic de ea.
Pentru cã chiar atunci o și primește.
Doamne Iisuse, noi într-adevãr nici unul nu suntem vrednici și n-avem nici un merit, afarã de acela cã am deschis inima noastrã spre a Te primi pe Tine, și ne-am deschis buzele noastre spre a Te vesti pe Tine. Tot meritul pentru tot ce ai fãcut în noi și în lume, se datorește numai Ție.
Te rugãm dãruiește-ne mereu o minte sãnãtoasã și o inimã smeritã, pânã la sfârșitul vieții noastre, iar prin viața și mãrturisirea noastrã sã facem ca cea mai mare slavã sã-Ți fie adusã de cãtre toți numai Ție și numai Numelui Tãu Sfânt pentru toate, cãci numai Tu ești vrednic de toatã slava, cinstea și închinãciunea noastrã a tuturor și totdeauna.
Amin.
Traian Dorz, din „Hristos – Dumnezeul nostru” – Meditaţii după Evanghelia după Ioan, Cap. 1
