Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „Eu sunt lumina lumii“

„Eu sunt lumina lumii“

„Eu sunt lumina lumii“

Pogorârea Duhului Sfânt prilejuieşte şi anul acesta împlinirea bucuriei ostaşilor Domnului de a poposi la Sibiu în adunare „de Sărbătoare”, întâlnire ce se va desfăşura cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, Dr. La­u­renţiu Streza, Mitropolitul Ardealului. Adunarea de Tineret, intrată deja în tradiţia marilor adunări ce se desfăşoară la Sibiu, are ca temă „Munca şi lenea duhovnicească”

Bibliografie: „Munca și lenea” – autor: Preot Iosif Trifa, Editura Oastea Domnului, Sibiu. Cartea cuprinde meditaţii şi învăţături despre munca şi lenea duhovnicească dar şi despre munca şi lenea trupească. Cartea a fost tipărită pentru prima dată în anul 1936 în 10.000 exemplare.

„Să fie lumină!“ – a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şi lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şi desăvârşită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greşeala din grădina Edenului, întunericul s‑a amestecat cu lumina, binele cu răul – şi pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric mare s-a făcut iar peste tot pământul; un fioros întuneric sufletesc.

Domnul Iisus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc. Dom­nul Iisus a venit în lume ca un al doilea făcător de lumină sufletească. A venit în lume ca un „soare al dreptăţii“, ca o „lumină a cunoştinţei“, să-i lumineze „pe cei ce şedeau în umbră şi întuneric“ (Lc. 1, 79).

O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa luminii. Satana voia să ţină lumea mai departe în întuneric. Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Domnul a despărţit din nou lumina de întuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lumina cunoştinţei şi lumina vieţii.

Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (In. 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschide ochii cei sufleteşti, să ne vedem pe noi înşine şi rosturile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumina vieţii.

Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui, ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei. Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul soarelui şi al luminii.

Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pentru noi.

Iisus a venit în lume nu numai să aducă lumina vieţii, ci El a venit să-i şi tămăduiască pe cei orbi cu sufletul. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să dau orbilor vedere“ (Lc. 4, 18). Evangheliile sunt pline cu orbi pe care i-a vindecat Domnul.

Domnul Iisus tămăduia şi orbia cea sufletească. El tămăduieşte şi azi această orbie. El singur o poate tămădui. Lumina lui Hristos are o putere şi o însuşire deosebită. Ea luminează ca un fulger neaşteptat viaţa cea sufletească a omului, ea schimbă deodată şi cu totul vederea cea sufletească a omului, ea schimbă cu totul viaţa omului. Îi schimbă inima, îi schimbă gândurile, îi schimbă vorbele, purtările şi umblările. Minunea ce s-a petrecut cu Saul pe drumul Damascului va rămâne de-a pururi o mărturie despre puterea ce o are lumina lui Hristos.

„Orb am fost şi acum văd“; această vedere dulce o spuneau din om în om orbii tămăduiţi de Domnul. Dar această veste o spunea şi Apostolul Pavel, o spuneau şi zacheii, samaritencele, magdalenele şi toţi cei care fuseseră orbi cu sufletul. Această veste dulce o spun şi azi toţi cei care au scăpat de orbia sufletească. Unul din cei ce au intrat în Oastea Domnului scrie: „Ca un fulger a venit lumina lui Hristos de m-a scos din întunericul Satanei”… „Eram ca un orb – scrie un altul – dar, de când citesc foaia şi Scriptura, parcă văd altfel şi mă simt altfel“…

Lumina lui Hristos luminează tuturor. Tot cel ce primeşte această lumină a scăpat de întuneric. Are lumina vieţii. Însă vai, nu toţi primesc această lumină. Lumea cea multă trăieşte în orbie sufletească. Aşa a fost pe timpul Mântuitorului. Aşa e şi azi.

Domnul Iisus, când a venit pe pământ, a aflat o lume cu oameni care „ochi aveau, dar nu vedeau, urechi aveau, dar nu auzeau“. A aflat orbi care aveau ochi şi surzi care aveau urechi, dar n-aveau ochi şi urechi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. „Lumina a venit în lume, dar osânda aceasta este, că oamenii iubiră mai mult întunericul“ (In. 3, 19).

Pe mulţi i-a tămăduit Mântuitorul de această orbie sufletească. Dar cei mai mulţi au stăruit în orbia lor cea sufletească. Au murit în orbia lor cea sufletească fariseii şi cărturarii, şi gloata cea mare a celor ce nu L-au primit pe Domnul.

Aşa e şi azi. E plină şi lumea de azi de cei orbi cu sufletul. Lumina lui Hristos luminează tuturor, dar oamenii iubesc întunericul, pentru că faptele lor sunt rele şi „oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele“ (In. 3, 19-20).

În „foaia Oastei“, am scris despre un orb care a intrat în Oastea Domnului. S-au împlinit şi aici cuvintele Mântuitorului: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie orbi“ (In. 9, 39).

Ah, în ce orbie sufletească trăiesc cei mai mulţi oameni! De ar avea ochi sufleteşti, de li s-ar deschide dintr-o dată vederea cea sufletească, s-ar îngrozi de starea cea grozavă şi nenorocită în care se află.

Anul trecut am citit într-o gazetă păţania unui călător. Într-o noapte, pe vreme de furtună, a intrat la adăpost într-un han părăsit. N-avea unde să-şi plece capul şi era bucuros că a aflat acest adăpost. Dar pe când era să-şi plece capul spre odihnă, un fulger a luminat încăperea sălaşului. Atunci văzu o privelişte îngrozitoare: un şarpe grozav se târa spre el; alţii se căţărau pe pereţi, ochii unei bufniţe străluceau într-un colţ, iar pe celălalt colţ o lighioană stătea cu gura deschisă. Pe jos mişunau fel de fel de jivine. Călătorul fugi îngrozit din acest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.

În chipul acestui călător care pe timp de întuneric s-a retras în hanul cel plin cu şerpi şi lighioane sunt şi azi cei orbi cu sufletul. Ei trăiesc într-o stare înspăimântătoare, dar nu se înspăimântă pentru că „ochi au, dar nu văd“. Ei trăiesc într-un sălaş sufletesc plin cu lighioane fioroase ce stau gata-gata să-l sfâşie. Trăiesc la un loc cu tigrul cel fioros (mânia), cu şarpele cel veninos (zavistia), cu porcul cel murdar (beţia), cu ţapul cel puturos (desfrânarea), cu broasca cea scârboasă (zgârcenia) etc. (Aceste lighioane se pot vedea pe larg în cartea „Oglinda inimii omului“). Şi nu se înspăimântă păcătosul; şade şi doarme liniştit în această şerpărie, pentru că n-are ochi sufleteşti şi vedere sufletească să vadă starea fioroasă şi nenorocită în care se află.

Cel ce primeşte lumina lui Hristos vede deodată starea fioroasă în care se află şi părăseşte păcatele, strigând îngrozit: „Ah, nebunul de mine, în ce stare grozavă am fost! Şi eu am stat liniştit în pierzarea aceasta!“

Ah, în ce cumplită orbie sufletească trăiesc lumea şi oamenii de azi! Se pare că întunericul a biruit iarăşi lumea. Satana domneşte în întunericul acestei lumi (Ef. 6, 12). O teribilă noapte sufletească s-a făcut iarăşi în lume.

Dar să nu pierdem nădejdea. Mai curând ori mai târziu, lumina va birui întunericul. Întunericul şi-a ajuns culmea. Suntem pe la miezul nopţii. Zorile luminii încep a se ivi. Se înmulţesc fulgerările de lumină sufletească. Lumina va birui, ea trebuie să biruie.

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi care trăiţi în lumina lui Hristos! Să ajutăm şi noi, după puterile noastre, biruinţa luminii. Să luptăm din răsputeri contra întunericului. Să ajutăm tămăduirea celor orbi cu sufletul.

Aşa să lumineze lumina noastră înaintea oamenilor, ca, văzând ei râvna noastră şi faptele noastre cele bune, să li se deschidă şi lor ochii cei sufleteşti şi să primească lumina lui Hristos, lumina vieţii.

Dragă cititorule! Ia seama, poate şi tu ţi-ai pierdut vederea sufletească. Fie că ai pierdut-o, fie că ţi-a slăbit numai această vedere – eu „te sfătuiesc să cumperi de la Domnul doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (Apoc. 3, 17-18). Eu te sfătuiesc să alergi îndată la Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Milioane şi milioane de orbi şi bolnavi cu sufletul s-au vindecat apropiindu-se de El şi cerând mila Lui.

Ah, ce grozavă este orbia cea sufletească! Numai după ce ai scăpat de ea vezi cât de fioroasă a fost.

– Da’ ce, te-a oprit popa Trifa de la Sibiu să nu mai bei şi să nu-ţi petreci? îl batjocoreau nişte oameni lumeşti pe un ostaş din Oastea Domnului.

– O, dragii mei, le-a răspuns ostaşul, eu m-am lăsat de petreceri şi de celelalte răutăţi nu pentru că m-au oprit părintele Trifa de la Sibiu şi Oastea Domnului, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd rătăcirea în care am trăit; mi s-au deschis ochii să văd lumea şi viaţa în lumina Evangheliei; mi s-au deschis ochii să văd minciuna cea mare în care am trăit. Nu pentru că m-a oprit Oastea Dom­nului m-am retras din lume, ci pentru că mi s-au deschis ochii să văd negru ceea ce mai înainte mi se părea alb… Eu Îl slăvesc neîncetat pe bunul Dumnezeu şi pe Scumpul meu Mântuitor, căci orb am fost, dar acum văd…

Ce mărturie şi ce mărturisire dulce şi scumpă! Vai, ce bucurie mare are un suflet când începe „a vedea“! Are exact aceeaşi bucurie ce o are un orb când începe a vedea. Eu cred că nu este în lumea aceasta un strigăt mai dulce, mai duios şi mai binecuvântat decât acesta: „orb am fost şi acum văd!“ (In. 9, 25).

Rugăciune

Iisuse, Lumina lumii! Poate că şi eu sunt un orb cu sufletul. Ca şi orbul din Ierihon, cad şi eu în faţa Ta cu credinţă tare şi cu dorinţă fierbinte, strigând: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, căci m-au orbit patimile şi fărădelegile. Deschide-mi ochii, Doamne, să văd (Lc. 18, 41). Dorinţa mea cea scumpă este să văd; să mă văd pe mine însumi, să văd lumea şi rosturile vieţii mele în lumina Evangheliei Tale. Luminează-mă, Doamne, cu lumina Ta cea sfântă, ca să pot şi eu striga: „orb am fost şi acum văd“.

Părintele Iosif Trifa
din volumul ”Munca și Lenea”

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!