Oastea Domnului

„Eu sunt Păstorul cel bun“…

Citiţi Psalmul 22 şi capitolul 10 din Evanghelia de la Ioan şi veţi afla acolo o minunată icoană a mântuirii noastre sufleteşti şi a creştinului adevărat, pusă în asemănarea cu Păstorul cel bun şi oile turmei sale:

„Domnul este păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă. Îmi înviorează sufletul şi mă duce pe căi drepte“ (Ps. 22). „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine… oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le chem şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţă veşnică şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea“ (In. 10).

Minunate cuvinte, minunată asemănare! Iată, aceasta este icoana creştinului adevărat. Un creştin adevărat este o oaie din turma cea binecuvântată a bunu­lui Păstor Iisus Mântuitorul. Nu duce lipsă de nimic. Domnul „îl paşte în păşuni verzi şi îl duce la apă de odihnă“. Domnul îi acopere toate lipsurile sale sufle­teşti şi trupeşti.

Oaia este chipul creştinului adevărat. Căci cum este oaia? Ea singură este slabă, neajutorată, neapărată. Ea n‑are nimic altceva decât blândeţea, umilinţa, supunerea. Încolo toată soarta ei şi toată viaţa ei este în grija păstorului. Ea se simte în siguranţă numai în turmă.

Aşa e şi creştinul cel adevărat. El singur este slab, neajutorat, neapărat. El este tare numai lângă Domnul, lângă Păstorul lui. Toată soarta lui şi toată viaţa lui sunt în mâna şi grija acestui Păstor. Un creştin adevărat n‑are nici o armă de apărare şi de răzbunare contra oamenilor răi şi necredincioşi. Apărarea lui este Domnul. Ca oaia, el nu are nici un fel de armă decât blândeţea şi umilinţa. Batjocoriţi pe cel credincios, râdeţi de el, daţi‑i şi palme şi veţi vedea că toate le suferă ca o oaie răbdătoare din turma Domnului. El n-are nici o altă armă de apărare decât răbdarea şi umilinţa.

Oaia este slabă, dar aceasta e o slăbie ce o apropie mereu de păstor şi o ţine în turma lui. E o slăbie ce se teme să iasă din turmă şi să-şi facă de cap. Aşa e şi creştinul cel adevărat. El are o slăbie ce-l apropie mereu de Marele Păstor şi-l ţine în turma Lui.

Dar vai, nu de astfel de „oi“ sunt creştinii de azi. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi se cheamă numai oi din turma lui Hristos, dar aievea sunt lupi.

Despre un pustnic, am citit undeva că s-a dus la un târg să-şi cumpere nişte oi. Dar nici o oaie nu era pe placul lui.

– Dar ce fel de oi ai vrea dumneata? întrebară oamenii.

– Apoi vedeţi, oameni buni, eu sunt un pustnic care trebuie să stau în rugăciune… Eu n-am vreme să ciobănesc lângă oi. Mie mi-ar trebui nişte oi care să aibă dinţi cu care să muşte şi gheare cu care să se apere ele singure…

Oamenii începură a râde. Unii ziceau că-i nebun. Dar pustnicul astfel le răspunse:

– Dragii mei, voi sunteţi în chipul oilor pe care le caut eu. Căci vă numiţi oi din turma lui Hristos, dar vă muşcaţi unii pe alţii ca lupii. Vă numiţi oile lui Hristos, dar de la o poştă vi se văd colţii şi ghearele de lup cu care vă sfâşiaţi unii pe alţii…

Cu adevărat şi noi suntem în icoana aceasta: „oi“ cu dinţi şi gheare de câine, de vulpe şi de lup.

Un creştin adevărat este o oaie din turma cea binecuvântată a Domnului. El caută păşunea cea duhovnicească (biserica, rugăciunea, cititul Bibliei, citirea cărţilor religioase etc.). El se hrăneşte cu păşunea Domnului. El se fereşte de păşunea diavolului. Căci şi diavolul îşi are aici în lume păşunea lui: patimile, desfătările, păcatele. Mulţimea cea mare a creştinilor se hrăneşte cu păşunea aceasta. I-a atras diavolul în ea cu ispita şi minciuna.

Undeva am citit o istorioară despre doi fraţi care moşteniseră o singură oaie. S-au înţeles să facă fiecare câte o grămadă de nutreţ. Pe urmă să sloboadă oaia din grajd şi la grămada unde va trage oaia să mănânce, a aceluia să-i rămână.

Fratele cel dintâi s-a apucat să facă o grămadă de otavă aleasă, lângă care a pus şi făină, sare şi apă. Celălalt nu făcea nimic. Dar înainte cu câteva clipe de a se deschide grajdul, a luat un braţ de frunze verzi şi le-a grămădit frumos. Când s-a deschis uşa, oaia a dat buzna la frunze, cu toate că frunza nici nu era bună de mâncat.

În chipul acestei oi sunt şi creştinii de azi. Domnul are de partea Lui nutreţul cel sufletesc, cel adevărat, are şi sarea vieţii şi apa vieţii, are tot ce-i trebuie unui suflet de om, dar „oile“ Domnului – creştinii de azi – aleargă la frunza Satanei. Cu frunză verde şi frumoasă la înfăţişare îi înşală Satana pe oameni şi îi abate de la păşunea cea minunată a Domnului.

Cu ispita şi viclenia înşală Satana pe oile Domnului şi le atrage în gălbează.

Aţi văzut cum e gălbeaza? Ea e frumoasă la vedere. E verde şi înspicată, şi dulce la gustare. Dar vai, ea e plină de viermi care se mută în oaie, fac pui şi o prăpădesc cu zile.

Aşa sunt şi ispitele Satanei. Frumoase la vedere, dulci la gustare, dar vai, ele sunt pline de viermi producători de moarte trupească şi sufletească. Ah, ce moarte înfricoşată are cel apucat în gălbeaza Satanei! Patimile şi plăcerile îi rod trupul şi sufletul întocmai aşa cum gălbeaza roade carnea şi viaţa sărmanei oi. Feriţi-vă de păşunea diavolului!

Oile Domnului – creştinii cei adevăraţi – cunosc glasul Lui şi merg după El. Ei cunosc şi glasul lumii, şi glasul diavolului şi se feresc de el.