„S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, și încã moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8).
… Pocãinþã, fãrã o adevãratã Smerenie și fãrã o adevãratã Dragoste, nu existã! Ci, eventual, poate fi doar o formã seacã, goalã, pe care nouã ne place s-o numim „pocãințã”. și nici Smerenie, fãrã o realã Pocãințã, fãrã o adevãratã Dragoste – care iartã totul, acoperã totul etc. – nu existã! Însã, ca sã ajungem sã dobândim adevãrata smerenie, avem de trecut în viațã cele mai grele examene. Și, la aceste examene, nu ni se cere nici „proba scrisã”, nici „proba oralã” – cã la astea, probabil, ne mai pricepem cumva –, ci ni se cere doar „proba practicã”. Dar, vai!… Cât despre mine – cu amãrãciune spun și recunosc –, am „picat” la foarte multe „examene”!… Este o vorbã în popor: „Teoria, ca teoria, dar practica ne omoarã”…
Spre-a înțelege mai bine „proba practicã” a smereniei, sã-l ascultãm pe Cuviosul Paisie Aghioritul: „Când spunem: «Dã-mi, Dumnezeul meu, smerenie!», Dumnezeu nu va lua lopãțica și va începe: «Tu ia un kg. de smerenie, iar tu jumãtate de kg», ci va îngãdui sã vinã, de pildã, un om fãrã discernãmânt, și sã se poarte cu noi urât sau va lua Harul Sãu de la altul și va veni acela sã ne înjure. În felul acesta, vom fi puși la încercare… Noi însã nu ne gândim cã Dumnezeu, pentru a ne ajuta, îngãduie ca fratele nostru sã se poarte urât și atunci ne supãrãm pe aproapele. Și, deși cerem de la Dumnezeu smerenie, cu toate acestea, nu primim prilejurile pe care ni le trimite ca sã ne smerim, ci ne rãzvrãtim. În mod normal, ar trebui sã fim recunoscãtori celui care ne smerește, cãci el este cel mai mare binefãcãtor al nostru. (…)
Când eram la mãnãstirea Stomiu, era un preot în Konița care mã iubea mult încã de când eram mirean. Într-o duminicã, am coborât în Konița, ca sã particip la Sf. Liturghie. (…) Când s-a apropiat momentul Împãrtãșirii, deși acest preot întotdeauna mã împãrtãșea în Altar, s-a întors cãtre mine și a strigat cu putere: «Ieși din Sf. Altar și te împãrtãșești, în fața Altarului, ultimul, fiindcã ești nevrednic!» Eu am ieșit afarã, fãrã sã spun nimic, m-am dus la stranã și am început sã citesc rânduiala Sf. Împãrtãșiri. În timp ce mergeam sã mã împãrtãșesc, ultimul, mi-am spus în sinea mea: «Preotul a fost luminat de Dumnezeu și mi-a descoperit cine sunt. Doamne Iisuse Hristoase, miluie ște-mã pe mine, dobitocul!» Îndatã ce m-am împãrtãșit, am simþit înlãuntrul meu multã dulceațã. Când Sf. Liturghie s-a terminat, preotul s-a apropiat de mine, cu multã zdrobire de inimã, și mi-a spus: «Iartã-mã! Cum de am fãcut aceasta?! Nici pe copiii mei, nici pe preoteasã, nici chiar pe mine însumi nu mã puneam înaintea ta! Ce mi-a venit sã fac asta?!» Îmi fãcea metanie, îmi cerea iertare, încerca sã-mi sãrute mâinile. «Pãrintele meu, nu te mâhni! Nu ești tu de vinã, ci eu. Dumnezeu te-a folosit în acea clipã, ca sã mã încerce pe mine». (…) Tot așa și voi (…) fiindcã cereți de la Dumnezeu sã vã dea smerenie, dragoste etc., El Își retrage puțin Harul Sãu de la acea sorã [sau frate] și atunci ea [el] vã umilește și vã supãrã. În felul acesta, vi se dã prilejul sã dați examene la smerenie și la dragoste” (Cuvinte duhovnicești, Ed. Evanghelismos, 2017, pp. 179-180).
Iubite frate lucrãtor, dupã ce vei citi acest editorial, te rog frumos sã mergi în cãmãruța ta, sã fii numai tu cu Domnul, și acolo, pe genunchi, deruleazã tot filmul vieții tale – din familie, din adunare, de la serviciu…, de peste tot – și analizeazã-te, cu toatã sinceritatea și asprimea, sã vezi la câte examene ale smereniei ai „picat”…
Și – acum –„Veniți sã ne judecãm, zice Domnul” (Isaia 1, 18). Când flacãra Adunãrilor noastre abia mai pâlpâie, când sunt dezbinãri, când nu se mai întorc suflete la Domnul, atunci de vinã oare cine este? El, ea, ei?… Nu! Ci sunt eu! Poate și tu, frate lucrãtor! Eu și tu care „picãm” mereu la „proba practicã” a smereniei!… „Așa, Doamne Împãrate, dãruiește-mi ca sã-mi vãd greșelile mele și sã nu osândesc pe fratele meu… Dumnezeule, milostiv fii mie, pãcãtosul! ”
Costel ROTARU