Despre înviere au vorbit atât drepții Vechiului Testament, cât și martori vii. Satana e totdeauna gata sã smulgã acest adevãr vital și sã-l îndepãrteze și sã-l înlocuiascã cu eroare amãgitoare. De aceea, creștinii ar face bine dacã ar aprofunda adesea principalele adevãruri evanghelice, umplându-și mintea cu ele, pentru ca sã nu fie loc pentru idei greșite (cf. II Tim 2, 15). Tot ce e în legãturã cu viața lui Hristos pe pãmânt e de interes și importanțã pentru credincios. Dar Apostolul Pavel, aici, dã la ivealã faptul cã vestea glorioasã a mântuirii își atinge culmea în înviere. Le reamintește marile adevãruri pe care fusese întemeiatã Biserica, dar de la care atenția lor fusese abãtutã de alte lucruri care fuseserã introduse printre ei, ca de pildã subiecte de ceartã și de disputã. E bine sã li se reaminteascã creștinilor adesea de Evanghelia prin care Duhul Sfânt efectuase convertirea lor. O astfel de repetiție va ajuta sã-i ținã smeriți și sã-i scape de dependența de propriile lor realizãri filozofice (cf. Col 2, 8). Învãțând și lãmurind, Apostolul prezintã patru fapte care stau înainte de toate:
(1) Hristos a murit pentru pãcatele noastre,
(2) Hristos a fost înmormântat,
(3) Hristos a fost înviat și
(4) Hristos S-a arãtat (v. 3-5).
Unii Pãrinți spun cã acestea alcãtuiesc baza pentru crezul creștin.
Moartea lui Hristos a fãcut ispãșire pentru pãcatele noastre, dar El n-a rãmas sub puterea morții. Întrucât El n-a pãcãtuit, moartea nu-L putea ține, și El S-a ridicat triumfãtor din mormânt (cf. In 10, 17; Fapte 2, 22-24). Înmormântarea lui Hristos a certificat faptul cã Mântuitorul nostru murise cu adevãrat și procura condiția necesarã pentru certificarea învierii. Cererea lui Iosif din Arimatea de autorizare de a lua trupul Mântuitorului de pe cruce a dus la cercetarea din partea lui Pilat cu privire la adevãrul faptului morții Sale (cf. Mc 15, 43-45). Pregãtirea pentru îngroparea Lui, așa cum e relatatã în Evanghelii, și relatarea așezãrii Lui în mormânt șl pãzirii de soldați romani la instigația preoților celor mai mari, toate dau asigurarea cã El murise (cf. Mt 27, 57-60, 62-66; Lc 23, 50-56).
A înviat, deci dã înțelesul a fost înviat și e încã viu. S-a arãtat lui Petru, celor doisprezece și celor cinci sute care unii trãiesc și pot da mãrturie, lui Iacov și în cele din urmã și mie, spune marele Pavel.
Nu sunt vrednic, spune Apostolul Pavel. El recunoaște adevãrul cã nimeni, de la sine, nu e în vreun fel oarecare vrednic de a fi chemat în slujba lui Dumnezeu (II Cor 3, 5). Pentru cã am prigonit, reiese cã el niciodatã nu și-a iertat pãtimașa lui împotrivire anterioarã contra creștinilor și amintirea acelei experiențe tindea sã-l ținã smerit și continuu recunoscãtor pentru bunãtatea Domnului (Fapte 22, 4).
În inima cu adevãrat convertitã, iertarea lui Dumnezeu produce o conștiențã a pãcatului ca și sentimente de recunoștințã și smerenie. O astfel de experiențã înzestreazã pe un om pentru mãrturisire altora. Prin harul lui Dumnezeu, Apostolul Pavel devenise sau realizase lucrarea Domnului. El învãțase lecția esențialã cã toate realizãrile omenești sunt fãrã de valoare în lucrarea lui Dumnezeu, dacã sunt separate de o împãrtãșire a sufletului de acea viațã spiritualã de la Dumnezeu, care e numitã har. Sf. Pavel știa cã toatã râvna, evlavia, toate capacitãțile și tot succesul lui ca apostol erau rezultatul milei nemeritate pe care Dumnezeu le manifestase fațã de el.
Prin harul lui Dumnezeu, el fusese fãcut în stare sã sãvârșeascã mai mult decât ceilalți lucrãtori.
Sunt ce sunt. Expresia subliniazã condiția stãrii sufletești a lui, și nu conține nici un egoism lãudãros. N-a fost în zadar. El e bucuros cã harul lui Dumnezeu n-a fost irosit când a fost revãrsat asupra lui. Osteneala și munca din greu rareori dau greș de a produce roade îmbelșugate.
Nu eu. Sf. Pavel nu lãsa loc pentru nimeni sã-și închipuie cã el își dãdea onoare sieși; el dã toatã slava lui Dumnezeu. Toți aceia care obțin adevãrat succes în lucrarea lui Dumnezeu pe pãmânt vor recunoaște cã orice lucru bun pe care l-au sãvârșit a venit din harul dãtãtor de putere al lui Dumnezeu (cf. Gal 2, 20). Aici, Ap. Pavel încheie comparația dintre sine și ceilalți apostoli și trage concluzia cã, întrucât orice mãrturie creștinã valabilã își trage puterea de la Dumnezeu, identitatea și personalitatea martorului omenesc sunt relativ lipsite de importanțã.
Așa propovãduim. Ce mãrturie îndrãzneațã cu privire la unitatea mãrturiei apostolice! Toți apostolii dãdeau aceeași mãrturie cu privire la învierea lui Hristos; deci era ceva lipsit de însemnãtate care dintre ei adusese solia corintenilor. Principiul acesta este aplicabil universal, și poate fi reținut cu folos în biserica modernã. Agentul omenesc este numai o port-voce folositã de Duhul Sfânt pentru a transmite adevãr oamenilor și, dacã succesul încoroneazã eforturile lui, slava aparține lui Dumnezeu.
Voi așa ați crezut. Sf. Pavel reamintește cititorilor sãi din Corint despre acceptarea adevãrului predicat de el, care era acela al tuturor apostolilor.
Sã pãstrãm unitatea, comuniunea în Bisericã, egalitatea; nimeni sã nu disprețuiascã pe cei mai neputincioși din slujitori, cã pe toate le facem prin harul lui Dumnezeu.
Sã aprofundãm mai mult crezul nostru ce se bazeazã pe Jertfa Domnului, rugându-L sã ne învredniceascã de înviere și viața veșnicã.
Ierom. Macarie OLAREAN
