Aş vrea să privim la familia ostăşească. Noi, ca fraţi ostaşi, voi, ca tineri ostaşi, care aţi făcut un Legământ cu Dumnezeu, mă gândesc că avem sau ar trebui să avem conştiinţa acestei Lucrări pe sufletul nostru. Mă gândesc că noi mergem înainte, voi ca tineri, noi ca fraţi cu familie, şi ne gândim şi la bunul mers al acestei Lucrări. Adică nu ne putem despărţi, nu putem să vedem viaţa noastră altfel, diferită faţă de Lucrarea Oastei. Dacă aici ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu şi de Biserică, de Hristos, cum să nu iubim în continuare şi Lucrarea lui Dumnezeu? Dar, să ştiţi că şi copiii noştri, şi copiii voştri vor vedea de acasă cum ne raportăm noi la Lucrarea Oastei. Copiii noştri vor vedea acasă şi vor înţelege acasă dacă merită sau dacă nu merită să facă Legământ cu Hristos şi să meargă la Oaste sau să nu meargă. Dacă acasă copiii vor vedea şi vor înţelege că noi nu iubim Oastea, că noi mergem la Oaste, dar nu ne-am legat cu totul de Oastea aceasta, de lucrarea aceasta, să ştiţi că nici ei nu se vor lega de ea. Putem să fim noi mari predicatori, putem să fim noi cei care mergem la toate adunările, cei care facem nu ştiu câte în Lucrare, dar, dacă acasă suntem departe de ceea ce suntem în Oaste, copiii noştri nu vor merge pe calea pe care noi încercăm să o promovăm, mai mult din vorbă şi mai puţin din atitudine şi din trăire. Şi gândiţi-vă foarte practic: ce facem acasă, ce cântări ascultăm? Cântăm cântări de la Adunare, ascultăm Radio Oastea Domnului sau cu totul altceva? Dacă ascultăm cu totul altceva, copiii noştri, să ştiţi, vor iubi cu totul altceva şi nu vor iubi cântarea de la Oaste, pentru că au crescut cu altceva. Şi apoi, ce citim noi? Citim acasă? Cu ce cărţi ne văd copiii noştri în mână? Cu ce chipuri cresc ei în casă la noi? Ce chipuri văd ei pe cărţile pe care le citim noi? Ferice de noi şi de această Lucrare dacă văd chipurile înaintaşilor, pe care noi le iubim! Chipul Părintelui Iosif, al fratelui Traian, al fratelui Ioan Marini, pentru că vor creşte cu chipurile acestea în suflet şi le vor iubi, dacă le iubim şi noi, dacă le preţuiţi şi voi. Iar dacă nu, înseamnă că nu vom avea ce să transmitem. Şi apoi, la rugăciune când ne punem, pomenim noi pe fraţii noştri, ne rugăm noi pentru fraţii noştri? Pentru că atunci vom arăta şi copiilor noştri că fraţii sunt importanţi, că simţim cu ei, că ne legăm alături de ei. Aşa cum simţim cu fraţii noştri nu simţim cu nimeni pe pământul acesta! Şi atunci ei vor descoperi lucrul acesta, vor dori şi ei să simtă lucrul acesta. Dacă noi nu participăm la adunările din ţară, dacă noi nu mergem cu copiii noştri la Beiuş, la Certege, la Sibiu, la mormintele înaintaşilor noştri, dacă noi, ca fraţi din Adunare, nu mergem, copiii noştri cum vor ajunge ei să cunoască, cum să le cerem noi lor să îi iubească pe aceşti sfinţi, pe care noi spunem că îi iubim, că îi urmăm?
Nu vreau să judec pe nimeni. Nu ştiu cum sunteţi frăţiile voastre, dar, mie mi-e greu să înţeleg cum să creşti în Adunare şi tu să nu mergi la mormântul înaintaşului tău şi să nu îţi duci copiii, să nu arăţi de unde vine toată moştenirea pe care ai primit-o. Dacă aceste lucruri nu au valoare pentru noi, poate că am făcut din Adunare, mă iertaţi, un grup din care facem parte. E foarte bine să avem prieteni duhovniceşti, dar dacă nu sunt acestea valorile din sufletul nostru, dacă nu trăim pentru aceste valori, să ştiţi că nu le vom putea insufla copiilor noştri niciodată, pentru că trăim într-un fel şi facem în alt fel. Pentru că acasă trăim într-un fel, şi copiii ne văd, ne simt. Dar vedeţi, adunarea cea mică creşte în felul acesta: când îi îndemnăm pe copii să citească şi ei, când noi citim acasă, în faţa lor. Fie ne rugăm, fie citim în Scriptură sau în cărţile înaintaşilor, iubiţilor, le insuflăm şi lor, le aruncăm o sămânţă. Şi, în felul acesta, să ştiţi, nu vom fi doar noi biruitori, ci va fi şi Biserica biruitoare prin noi şi ne vom bucura noi de lucrul acesta. Dar va fi şi Lucrarea biruitoare.
„Dacă omul care şi-a îngropat singur talantul nu a obţinut nimic şi a fost pedepsit, este evident că virtutea omului nu este suficientă pentru mântuire, ci se cere şi virtutea celor pentru care suntem responsabili. Aşadar, să purtăm multă grijă soţilor şi copiilor noştri şi nouă înşine, de asemenea, şi pe măsură ce ne educăm pe noi şi pe ei, să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în misiunea noastră” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dacă El vede că ne îngrijim de aceasta, ne va ajuta Dumnezeu, să ştiţi.
Aşadar, avem datoria să ne alegem din dragoste soţul sau soţia, iar mai apoi să ne dăm toată silinţa în mântuirea întregii noastre familii. Să căutăm să fim exemplul care aprinde dragostea de Hristos în copiii noştri, alături de care vom iubi, cu fapta, Biserica şi Adunarea.
Slăvit să fie Domnul!
Pr. Florin MIHOLCA
