DOMNUL ESTE PĂSTORUL MEU…

Şi nu voi duce lipsă de nimic (Ps 23)… nici anul acesta.

Ce scumpe făgăduinţe ne îmbie Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie! Iată, spre pildă, Psalmul 23. „Dom­nul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte la pă­şuni verzi şi mă duce la ape de odihnă”…

Citiţi acest psalm scurt şi vă minunaţi de darurile şi binecuvân­tările pe care ni le făgăduieşte Cu­vântul lui Dumnezeu. Dar această scumpă făgăduinţă e legată de o condiţie. Iar această condiţie se află îndată, la început, în cuvin­tele: „Domnul este Păstorul meu”. Adică Domnul să fie Păstorul meu. Şi dacă El este Păstorul meu cel bun, apoi să fiu şi eu oaia Lui cea bună, oaia Lui cea blândă şi ascultătoare. Dacă lipseşte condiţia aceasta, dacă eu nu sunt oaia Lui cea ascultătoare, atunci cad toate făgăduinţele din psalmul acesta.

Cuvântul lui Dumnezeu nu minte. El se împlineşte aievea. Dar numai în viaţa celor cari trăiesc cu adevărat Evanghelia şi sunt copiii lui Dumnezeu.

„Nu voi duce lipsă de nimic” – un om din lume parcă n-ar îndrăzni să zică acest cuvânt. Oricât de bogat ar fi omul, tot se teme că ar mai duce lipsă de ceva. Dar un copil al lui Dumnezeu – oricât de sărac ar fi – el cutează să rostească aceste cuvinte. El trăieşte aceste cuvinte. El a încercat aceste cuvinte. Domnul i-a umplut mereu ulciorul ca la văduva din Sarepta Sidonului. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, dar pe dreptul ni­meni nu l-a văzut cerşind pâine” (Ps 37, 25).

Biblia ne arată nişte oameni care au trăit din plin Psalmul 23. Sunt creştinii cei dintâi, despre care spune la Faptele Apostolilor că peste toţi era un mare dar şi nici unul dintre ei nu ducea lipsă de ceva” (Fapte 4, 34).

Nu ducea nimeni lipsă, pentru că toţi erau cu adevărat oile Dom­nului şi Domnul era Păstorul lor. Creştinii de azi duc însă lipsă de toate, pentru că nu sunt cu ade­vărat în turma Domnului…

Stăm în pragul Anului Nou. E vremea când se fac multe urări de sănătate, belşug, etc… Eu însă, dragă cititorule, îţi urez să fii, să te faci cu adevărat oaia Domnului, să fii cu adevărat în „turma” Lui şi în „staulul” Lui. Şi atunci vei avea şi sănătate, şi belşug, şi de toate. Atunci, cum scrie în Psalmul 23, „chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrii morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu cu mine eşti… şi paharul meu este plin de dă peste e”…

Psalmul 23! E şi psalmul vieţii mele. De atâtea ori l-am simţit şi l-am trăit şi eu. Bolnav am fost şi El m-a purtat în braţele Lui, întristat am fost şi El m-a mân­gâiat, părăsit am fost şi El m-a căutat. Am trecut mereu prin fră­mântări şi necazuri, dar „n-am dus lipsă de nimic”. Şi nu voi duce nici anul acesta, şi nu vei duce nici tu, câtă vreme rămânem lângă El, în turma Lui.

Doamne, ajută-ne să rămânem până la sfârşit în turma Ta ca nişte oi ascultătoare ale Tale. Şi de câte ori vom căuta să ne de­părtăm de lângă Tine şi să ne facem de cap – trimite după noi câinele Tău cel negru (suferinţa, încercarea), ca să ne întoarcă înapoi la turmă. Căci mai bine este nouă să ne hărţuiască până la sfârşit acest câine rău, decât să pierdem mân­tuirea.

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 1 ian. 1936, p. 1

din vol. ”Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare”