Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home FÂNTÂNILE CERTEI NOASTRE

FÂNTÂNILE CERTEI NOASTRE

FÂNTÂNILE CERTEI NOASTRE

Ce plăcută-i şi ce dulce-i, Doamne, adunarea,
acolo-Şi revarsă Domnul binecuvântarea,
viaţa pentru veşnicie, binecuvântarea.

Nu-i loc mai sfânt decât acela
când eşti cu Domnul şi cu-ai Săi,
în rugăciune şi-n cântare,
şi-n lacrimi lângă fraţii tăi.
Oriunde-s ei, fă tot şi du-te,
oricâţi sunt ei, fă tot şi stai,
oricum sunt ei, fă tot şi-i caută,
că unde-s ei, e-un colţ de rai.

„Toate fântânile (…) filistenii le-au astupat.“ (Gen. 26, 15)

Cartea Domnului, Sfânta Scriptură, spune la Eclesiastul că: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nimic nu este nou sub soare. Dacă este un lucru despre care s-ar putea spune: «Iată ceva nou!» de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră (Ecles. 1, 9-10).

Cât adevăr are Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu cel veşnic, şi cum se împlineşte el de fiecare dată din nou şi din nou!

Iată, noi umblăm acum de peste cincizeci de ani şi luptăm pentru recunoaşterea şi normalizarea unui adevăr atât de evident, ca lumina zilei, după dobândirea unui drept atât de sfânt, de cinstit şi de natural – şi totuşi ce greu de acceptat şi de recunoscut se dovedeşte a fi acest drept din partea celor ce ar trebui să-l vadă cu o sută de ochi buni şi să-l ofere cu o sută de mâini bucuroase.

Dar în realitate, iată că îndată ce pare că totul este aproape de o rezolvare fericită, lucrurile se încurcă din nou şi ochii care trebuia să vadă lumina se închid întunecaţi, şi mâinile care trebuia să se întindă încărcate se retrag iarăşi uscate şi goale. Iar lopeţile care trebuia să desfunde fântânile se îngrămădesc încărcate să le înfunde mai vrăjmaş.

Biblia vorbeşte în cartea Genezei, în capitolul 26 despre o situaţie asemănătoare dintre Isaac, fiul şi urmaşul lui Avraam, care locuia pe atunci ca străin în ţara filistenilor, într-un loc anume Gherar, şi filistenii printre care locuia. În locul acela erau nişte fântâni pe care le săpase Avraam, tatăl său, pe vremea când venise şi el şi locuia ca străin în această ţară a filistenilor (Gen. 21, 34).

După moartea lui Avraam, fiul lui, Isaac, a făcut semănături în ţara aceea şi a strâns rod însutit, căci Domnul l-a binecuvântat şi a ajuns foarte bogat. Văzând acest lucru şi umplându-se de gelozie şi de ură împotriva lui Isaac, împăratul filistenilor i-a pus gând rău şi a poruncit să-i astupe acestuia toate fântânile pe care le săpase tatăl său Avraam pentru adăparea şi viaţa turmelor sale; şi le-au umplut cu pământ, ca să nu mai aibă apă şi să piară de sete cu toţii. Filistenii îl pizmuiau.

Şi Abimelec, împăratul filistenilor, i-a zis lui Isaac: Pleacă de la noi, că ai ajuns mult mai bogat şi mai puternic decât noi… Isaac a plecat mai departe şi s‑a aşezat în valea unde săpase tatăl său Avraam fântânile cu ape vii şi le-a desfundat din nou, căci filistenii le astupaseră. Şi Isaac le-a pus iarăşi numele pe care le dăduse tatăl său Avraam (Gen. 26, 18).

Dar păstorii filistenilor s-au certat cu ai lui Isaac, zicând: Apa este a noastră, şi umblând să le răpească fântânile… Şi pe oriunde căutau să-şi afle apă de via­ţă urmaşii lui Avraam, filistenii îi urmăreau, vrând să pună mâna pe munca şi bunurile lui Isaac, întreţinând mereu acolo o atmosferă de certuri, de prigoniri, de răpire şi de nedreptate.

Urmaşul lui Avraam, dorind pacea şi ocolind certurile, se muta din loc în loc, ridica altare spre slava Domnului, ducea o viaţă de rugăciune şi alerga la Domnul după ajutor şi apărare. Mereu vorbeşte Biblia că în acel timp de mari încercări şi primejdii Isaac îşi înnoia legămintele sale cu Domnul, iar Domnul îl asculta şi îl binecuvânta din pricina tatălui său Avraam (Gen. 26, 24).

După fiecare rugăciune şi luptă, şi legământ, Isaac şi ai lui mai desfundau o fântână, până când le-au desfundat pe toate cele patru despre care spune acest capitol 26.

Câtă luptă şi câte certuri au avut urmaşii lui Avraam pentru apărarea izvoarelor de apă care erau pentru ei o condiţie de viaţă şi fără de care ar fi pierit acolo în acea ţară străină şi în acel loc uscat prin care trebuia să trăiască o vreme. Vrăjmaşul lor filistean ştia bine că dacă le astupa aceste fântâni ei ori va trebui să moară de sete, ori să bea din alte fântâni, străine, ori vor fi siliţi să plece în altă parte. Filistenii tocmai asta căutau, ca să scape de ei.

Până la urmă totuşi Dumnezeul părintelui lor credincios a întocmit toate lucrurile în aşa fel, încât ei nici n-au pierit în acel pustiu şi nici n-a trebuit să caute fântâni străine, şi nici să fugă de frică în alt loc. Răbdarea şi statornicia lor acolo, precum şi dragostea şi râvna lor pentru izvoarele din care trăiau au biruit. A venit o vreme când ei s-au putut bucura timp îndelungat de prospeţimea şi dulceaţa apelor vii pentru care luptaseră şi de care n-au voit să se lipsească…

De ce ne-am oprit noi oare acum la acest loc şi la acest timp din Cuvântul lui Dumnezeu ca să vorbim despre nişte fântâni şi despre nişte certuri pentru ele între urmaşii lui Avraam şi vrăjmaşii lor de moarte care erau filistenii?

Ne-am oprit pentru că, după cum am spus la început, cam acesta este şi motivul certurilor noastre de cincizeci de ani cu stăpânitorii trecători ai acestor locuri unde, ca şi urmaşii lui Avraam, locuim şi noi astăzi tot ca nişte străini. Şi părintele nostru Iosif, întocmai ca părintele lor Avraam, a venit aici ca străin, de departe. Dumnezeu, când l-a aşezat în valea asta, i-a spus să sape şi el patru fântâni din care noi, urmaşii lui, să avem apă vie. Ca să trăim şi noi şi toţi cei care suntem călători spre Canaan şi care locuim tot ca străini printre nişte oameni ce ne urăsc din pricina numelui lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi a ţintei noastre cereşti spre care mergem. După cum este scris: Şi veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu (Matei 10, 22); şi dacă vă urăşte lumea, să ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră… Lumea vă urăşte pentru că nu sunteţi din ea (Ioan 15, 18 şi 17, 14).

Patru fântâni, patru izvoare vii ne-a săpat şi nouă părintele nostru sufletesc, acel Avraam-Iosif al nostru. El ne-a adus pe noi în acest popor minunat al Oastei Domnului ca străini prin locurile acestea, călătorind spre Patria noastră cea cerească, spre Canaanul cel de Sus.

Aceste patru fântâni cu izvoare vii sunt:

adunarea,
cuvântul,
rugăciunea,
cântarea.

Din aceste patru izvoare ne-a adăpat el în timpul vieţii sale şi din aceste ape vii noi ne-am ţinut viaţa şi ne-am primit puterea şi sănătatea sufletelor noastre în uscăciunea pustiei lumii prin care trecem. Prin această secetă duhovnicească în care nu găsim un râu de apă curată pentru sufletele noastre nicăieri.

Dar filisteanul, care ne urăşte de moarte şi care caută să ne înfometeze şi să ne ia orice putere de viaţă, a căutat şi va căuta mereu numai să ne astupe şi să ne înfunde aceste fântâni, fiindcă el ştie că, dacă ne va lipsi pe noi de ele, noi vom pieri ori vom părăsi drumul nostru şi locul nostru cel în care ne-a chemat şi ne-a aşezat Dumnezeu.

Cea dintâi luptă şi cea dintâi ceartă a noastră a fost pentru adunare. Adunarea noastră, adunarea Domnului, a fost prima fântână pe care ne-a făcut-o părintele nostru. Înainte de a porni spre Canaanul ceresc, noi n-am cunoscut niciodată fântâna asta. Adunarea a fost prima binecuvântare pe care ne-a dat-o Domnul prin părintele nostru. Aici am simţit noi prima dată dulceaţa apelor vii ale Bibliei, ale rugăciunii, ale cântării sfinte şi înnoitoare. Aici am cunoscut primii fraţi, primele surori, primele oiţe ale Domnului, care veniseră şi ele ca să se adape şi să se hrănească aici. Nicăieri în lume nu mai găsisem noi până atunci o înviorare şi o putere atât de fericită umplând sufletele noastre cum am aflat din prima clipă când am ajuns la cunoştinţa acestei fântâni. Când ne-am adăpat din apele adunării împreună cu fraţii şi surorile noastre pe care acolo i‑am întâlnit pentru prima dată…

Ce fântână binecuvântată este pentru noi adunarea frăţească! Acolo de fiecare dată vine Domnul Iisus, după Cuvântul Său: Oriunde doi sau trei se adună în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Cât de multă luptă a dus şi duce mereu vrăjmaşul Domnului şi al nostru pentru a astupa fântâna aceasta! Cea mai puternică şi mai şireată luptă a dus şi duce el împotriva adunării, zicându-ne mereu:

– De ce vă separaţi voi de ceilalţi? De ce vă socotiţi voi mai buni, mai sfinţi, mai aleşi ca alţii? Ce este adunarea asta decât o trufie a voastră, voi vă socotiţi elite, zei ori supraoameni? Ce, noi nu suntem tot ostaşi de la botez? De ce faceţi voi altă Biserică? De ce nu vă este de ajuns una? De ce nu vă sunt de ajuns două ceasuri pe săptămână, să mergeţi şi voi unde merg ceilalţi şi apoi să vă vedeţi de treabă, cum face toată lumea, mergând şi voi unde merg toţi? De ce vă adunaţi şi în altă parte, ştiţi că nu-i voie?

– De ce nu-i voie, ce rău facem?

– Nu faceţi nici un rău, dar nu-i voie.

– De ce nu-i voie, dacă nu facem nici un rău? De ce nu sunt opriţi cei care fac rău, care beau, care se bat, care urlă, care ameninţă şi tulbură? Pe ei nu-i opreşte nimeni, ei au voie. Noi de ce să nu avem?

– Nu aveţi şi gata!

Cuvântul Domnului, citirea şi adăparea noastră din Sfintele Scripturi, este o a doua fântână cu apă vie pe care ne-a săpat-o părintele nostru şi la care ne-a adus el pentru a ne învia sufletele noastre moarte în păcat. Pentru a înverzi ţarina inimilor noastre uscată de seceta acestei lumi.

Dar şi împotriva acestei fântâni au pornit copiii filistenilor ca să ne-o astupe. Ce lupte şi certuri îndelungi am avut cu ei şi pentru citirea şi propovăduirea Bibliei! Până la venirea părintelui nostru pe aici, aproape nimeni în locurile acestea nu cunoştea şi nu dorea această fântână. Cea mai mare parte a poporului nostru era ţinut departe de fântâna Bibliei! Apele ei cele vii erau necunoscute pentru noi. Filistenii făcuseră totul ca să astupe această fântână şi să ţină acoperită existenţa Bibliei, pentru ca nimeni să nu se adape în voie din ea, ci numai ei, unii, şi numai uneori. Câte un strop. Şi câte o clipă…

Dar când părintele nostru a desfundat acest izvor viu şi a strigat în toată lumea, tuturor celor ce erau uscaţi de sete: Veniţi la ape, veniţi, luaţi cât vreţi şi când vreţi, fântâna este puternică, apa este dulce, vremea este prielnică, veniţi cu toţii, citiţi şi vă adăpaţi din Sfintele Scripturi ca să aveţi viaţa veşnică, atunci, o, ce mişcare de viaţă s-a făcut în popor! Şi cât de fericiţi au venit şi vin cu sutele de mii însetaţii să se adape de la apele ei vii… Slavă veşnică lui Dumnezeu Care ne-a desfundat acest izvor fericit şi viu din care să se adape mulţimi tot mai fericite de însetaţi care primesc pu­tere de viaţă sfântă.

Toată ura vechilor filisteni s-a năpustit de la început şi împotriva acestei fântâni. Şi cu toată puterea, cu toate mijloacele şi cu toate măsurile lor au căutat să ridice bariere şi oprelişti pe drumul sufletesc spre ea. Dar setea cea sfântă care s-a trezit în suflete după apa aceasta vie a Bibliei nu mai poate fi oprită cu nici o măsură ameninţătoare ori vicleană. Biblia a devenit o fântână îmbelşugată din care apele vii ţâşnesc cu putere şi se revarsă peste tot, alinând setea tuturor celor ce doresc şi aleargă să se adape din ele. Filistenii noştri zic şi despre asta:

– N-aveţi voie să puneţi mâna pe Scriptură. Nu-i voie să pună mâna şi să spună din Biblie decât cei care fac şcoli, ca să o poată tâlcui. Voi ce şcoală aţi făcut? Unde aţi învăţat voi ca să ştiţi ce spune cartea asta? Vă rătăciţi, n‑aveţi voie să citiţi din ea!

– Dar fără ea, când n-am cunoscut-o, cum eram? Când nu ştiam să alegem binele de rău, lumina din întuneric şi adevărul din minciună, atunci nu eram rătăciţi? Nu se ocupa nimeni de noi şi nu-i păsă nimănui că ne pierdem şi trupeşte, şi sufleteşte ca nişte orbi! Iar acum, când Biblia ne-a deschis ochii să vedem şi ne-a arătat limpede calea vieţii şi ne călăuzeşte pe ea, acum suntem rătăciţi? Ce rău spune Biblia? Ce lucruri rele învaţă?

– Nu învaţă rău, dar n-aveţi voie şi gata!

Rugăciunea este, iarăşi, a treia fântână binecuvântată pe care ne-a desfundat-o părintele nostru îndată ce am gustat din primele două… Numai după ce am început să gustăm din apele sfinte şi cereşti ale rugăciunii libere, adânci, vii şi dulci, abia apoi am văzut noi ce nefericiţi şi uscaţi eram fără aceste ape dumnezeieşti. Frumoase erau şi florile rugăciunilor altora şi, câtă vreme nu pătrunsesem în grădina rugăciunilor vii şi proaspete, ne bucuram de ele aşa cum erau. Dar când am aflat apa vie şi puternică a rugăciunii noastre, care ne scălda ochii în lacrimi şi sufletul în lumină, abia atunci am descoperit ce mare şi veşnică binefacere este această fântână. Şi cu câtă sete sfântă dorim să ne adăpăm mereu din dulceaţa apelor ei… şi când suntem singuri, şi când suntem împreună cu toţi fiii curaţi ai ei, fraţii şi surorile noastre.

Dar şi împotriva acestei fântâni au pornit cu vrăjmăşie vrăjmaşii fântâ­nilor noastre sfinte, ca s-o astupe, ca s-o oprească, să ne-o ia. Ei zic:

– De ce trebuie să vă rugaţi voi de capul vostru? Ştiţi voi cum să vă rugaţi? Avem noi rugăciunile scrise de sute de ani şi din astea trebuie să vă rugaţi voi, şi nu din cele făcute de voi care nu aveţi nici o pregătire pentru asta!

– Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tes. 5, 17). „Faceţi în toată vremea… tot felul de rugăciuni şi cereri“ (Efes. 6, 18). Rugaţi‑vă pentru toţi. Atunci cum să nu ne rugăm, când ni se cere asta de către tot Cuvântul şi de Duhul Sfânt (Iuda 20)?

– Nu-i voie şi gata!

Cea de a patra fântână, cu ape atât de dulci, încât nu te poţi sătura de ele niciodată, este fântâna cântării duhovniceşti… Din fântâna asta, vii să te adapi şi la durere, şi la bucurie. Şi când eşti singur, şi când eşti cu mulţimea. Şi ziua, şi noaptea. Şi în timpul muncii, şi în ceasul odihnei. În orice stare, în orice vreme şi în orice loc, căci de cântare avem totdeauna cea mai mare nevoie şi cea mai dulce bucurie. Cântarea Domnului este, ca şi rugăciunea, o supapă a sufletului nostru. Dacă n-am cânta şi dacă nu ne-am ruga, sufletul nostru s-ar sparge ca un burduf umflat care n-are pe unde să se descarce de povara care îl apasă.

Ce nefericiţi eram noi când nu cunoşteam această divină descărcare prin  cântarea sufletească! Apele amare şi otrăvite ale cântărilor lumeşti ne sufocau sufletul şi ni-l acopereau de gunoaie şi de mâl… Dar, când am aflat fântâna curată şi dulce a cântării sfinte, cu câtă duioşie şi nesaţ am băut din ea! Până la moarte ne vom aduce aminte de primele cântări pe care le-am învăţat, ca de primele noastre rugăciuni înlăcrimate. Şi cu o sete tot mai arzătoare alergăm după orice cântări noi cu care ne umplem apoi zilele, săptămânile, lunile şi chiar anii sufletului nostru fericit. Fără să ne săturăm niciodată să le tot ascultăm şi să le cântăm. Sunt câteodată stări în care nu ştim să mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu că ne-a dat rugăciunea şi cântarea cu lacrimi. Cât de nefericiţi sunt cei care nu pot cânta şi nu se pot ruga cu lacrimi! Aşa eram şi noi când nu le cunoşteam.

Dar acum cât de fericiţi suntem că le avem şi cine ne-ar putea opri vreodată ca să nu ne adăpăm din ele? Dar şi împotriva cântărilor noastre, încercând să ne astupe şi fântâna asta, vrăjmaşii zic:

– N-aveţi voie să cântaţi cântările astea… Avem noi cântările noastre scrise în cărţile vechi; pe astea să le cântaţi, şi nu pe ale voastre, care nu sunt recunoscute şi apreciate de învăţaţii noştri.

– Le cântăm noi şi pe acelea, dar ele sunt făcute pentru un timp şi pentru un loc anume şi nu le putem cânta oriunde şi oricând. Dar acestea care sunt ale noastre, ale sufletului nostru şi ale vieţii noastre, le putem cânta în fiecare loc şi în fiecare stare. Fără ele sufletul nostru se usucă, viaţa ni se întunecă şi noi pierim.

– Nu înţelegeţi că nu-i voie să le cântaţi? Căci sunt cântări rătăcite şi rele.

– Pentru voi da, pentru noi nu. Şi noi am gândit cândva ca voi, dar după ce Dumnezeu ne-a luminat viaţa, acum nu mai gândim aşa. Şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă lumineze şi vouă viaţa, ca să vedeţi ce schimbare fericită se va petrece şi în voi. Şi cum le veţi mai cânta de cu drag şi voi atunci!

Sunt zeci de ani acum de când avem mereu aceste necazuri şi certuri pentru aceste patru fântâni pe care ni le-a săpat părintele nostru, dar pe care mereu fiii neamurilor acestora printre care trecem caută să ni le astupe, să ni le înfunde, să ni le oprească… Cât de străini pot fi totuşi aceşti oameni care se pretind nu creştini simpli, ci mult mai mult; şi cât de departe pot fi de Dumnezeul adevărat, de Hristosul cel Viu şi de taina cea divină a Evangheliei, care înseamnă viaţă, putere şi rodire. Nu uscăciune, închistare şi moarte.

Ori pe unde am fost pe la mai-marii acestor vremi şi la orice uşi ale lor am bătut pentru a găsi un mod paşnic de convieţuire între noi şi cei cu care călătorim toţi ca străini pe acest pământ, mereu ne-am lovit de împotrivirile acestea, mai mult sau mai puţin, mai pe faţă sau mai pe ascuns, a tuturor faţă de aceste patru fântâni ale noastre la care noi nu vrem cu nici un preţ să renunţăm.

De fapt, la aceste patru fântâni vin să se adape şi să se bucure de apele lor vii toate oile, oiţele şi mieluşeii Păstorului cel Bun, Iisus Hristos.

Din cauza acestor patru fântâni care sunt izvoarele de viaţă sufletească ale poporului biblic s-a ridicat mereu de-a lungul veacurilor şi vremilor împotrivirea tuturor slugilor filisteanului, vrând să ni le astupe, să ni le închidă, să ni le interzică. Şi nu mai pot de gelozie, pentru că oile nu mai merg să soarbă apele lor stătute şi moarte. Din pricina asta ei spumegă de mânie şi fac tot felul de planuri cum ar putea astupa pe totdeauna aceste scumpe şi sfinte fântâni vii şi proaspete.

– Să le astupăm dintr-o dată, spun cei mai grăbiţi şi mai neînţelepţi!

– Ba nu, zic cei mai vicleni şi mai calculaţi, pentru că apa asta va ţâşni pe alte părţi, unde nu o vom mai putea controla şi atunci va fi şi mai rău. Ci să le astupăm câte puţin şi pe negândite, până când, cu timpul, le vom înfunda de tot.

Sărmani filisteni, n-aveţi între voi astăzi oare nici un Gamaliel care să vă înştiinţeze despre nebunia şi zădărnicia planurilor contra lui Dumnezeu, cum au avut cei din Faptele Apostolilor 5, 34-42? Căci voi lucraţi de atâta vreme contra Duhului Sfânt Care a făcut şi conduce această Lucrare şi nu vedeţi că în loc să slăbească, ea creşte. Şi în loc să moară, este din ce în ce mai tânără, mai frumoasă şi mai vie.

Toată lupta noastră duhovnicească pe viaţă şi pe moarte s-a dat şi în trecut şi se va da şi în viitor pentru aceste patru binecuvântate fântâni. Potrivnicul Domnului şi al nostru ştie că atâta vreme cât avem aceste izvoare sfinte, câtă vreme le păzim curate şi vii, el nu ne poate nimici. Fiindcă prin ele noi trăim, rodim şi ne înmulţim. De aceea, câtă vreme noi le vom avea şi ne vom alimenta din ele, suntem nemuritori şi neînvinşi.

La plecarea sa dintre noi, părintele nostru Iosif ni le-a încredinţat, îndem­nându-ne să le iubim, să le păzim şi să le apărăm cu toată puterea noastră. De aceea şi noi avem datoria să le lăsăm curate urmaşilor noştri, cu îndemnul şi grija cea mai sfântă să le apere şi să le păstreze curate pe totdeauna.

Întâi adunarea Domnului şi a voastră, fraţilor, vă rugăm, păziţi-o, n-o părăsiţi, n-o dezbinaţi şi n-o întinaţi. Nu vă despărţiţi de adunarea voastră şi nu vă lipsiţi de ea niciodată. Iubiţi adunarea şi luptaţi cu toată puterea pentru unitatea şi curăţia ei. Apăraţi pe lucrătorii adunării şi ascultaţi cu smerenie de îndrumarea lor. Acoperiţi locul adunării de orice ochi răi şi rugaţi-vă pentru îngerii ei păzitori. Căutaţi să fie totdeauna cald şi plăcut în ea, pentru ca toţi cei obosiţi şi îndureraţi să afle acolo odihnă, mângâiere şi bucurie. Faceţi tot ce este partea voastră de datorie faţă de adunare, atât cu mâinile, cât şi cu genunchii şi cu lacrimile voastre.

Apoi Cuvântul Sfânt, Biblia, să vă fie totdeauna, fraţilor, cea mai scumpă mană şi băutură. Nu vă hrăniţi şi nu vă adăpaţi în adunarea voastră decât din pâinea şi apa vie a Scripturii. Nu vă hrăniţi acolo cu roşcovele învăţăturilor slabe, lumeşti, superstiţioase şi uşuratice, ci cu adevărurile mântuitoare şi sănătoase ale Sfintelor Scripturi împărţite nouă de ucenicii curaţi şi statornici ai Mântuitorului nostru, care au nu numai cuvântul lor curat, ci şi viaţa lor curată.

Nu renunţaţi la Cuvântul Viu al Bibliei niciodată şi nu vă mulţumiţi decât cu el şi cu nimic altceva. În el este putere de viaţă şi de rodire. Numai în el.

Apoi rugăciunea. Oricât de frumos s-ar ruga alţii şi oricât de frumoase ar fi rugăciunile pe care le citiţi ori le auziţi la cineva, să nu va mulţumiţi numai cu asta. Învăţaţi să vă rugaţi singuri, cu rugăciunile inimii voastre, ale lacrimilor voastre, ale genunchilor voştri. Daţi glas durerii din inima voastră prin rugăciune către Dumnezeu. Descărcaţi-vă povara pocăinţei în rugăciuni cu lacrimi. Strigaţi-vă bucuria sufletului ori mulţumirea, ori recunoştinţa cu glasul vostru, cu rugăc­iunea voastră către Dumnezeu.

Rugaţi-vă singuri, dar rugaţi-vă şi împreună. Rugaţi-vă acasă, dar rugaţi-vă şi la adunare. Rugaţi-vă pentru voi, dar rugaţi-vă şi pentru alţii. Rugaţi-vă totdeauna, căci mare putere are rugăciunea şi dulce este apa din izvorul ei.

Apoi cântarea. Ce poate fi pe lumea asta mai duios şi mai dulce decât cântarea şi poezia revărsată în inimile noastre chiar de Duhul Sfânt?… În cântare sunt toate binecuvântările, pentru că în ea este Cuvântul Sfânt. În ea este rugăciune, meditaţie, propovăduire, chemare, mărturisire, îmbrăţişare, totul. Cân­tăm şi cântările altora, dacă ni se cer şi ni se ascultă cu gând bun, dar ale noastre sunt cele la care ne întoarcem totdeauna cu bucurie şi cu drag, fiindcă în ele este ceva din sufletul nostru dulce şi fericit pe care nu-l mai găsim în nici o altă cântare din lume.

Ce fericire mai mare este pe lume ca atunci când cânţi cu fraţii cântarea aceasta:

Cântaţi, fraţi şi surori, cântaţi
în dulcea înfrăţire,
căci Dumnezeu e-n voi când staţi
în pace şi-n iubire;
îmbrăţişaţi-vă plângând
de dragoste fierbinte
şi sărutaţi-vă cântând
aceste imnuri sfinte.
E sărbătoare şi e rai
când stăm în adunare
şi-avem în suflete şi-n grai
iubire şi cântare;
cântaţi, o, fraţi iubiţi, nu staţi,
surorilor, mai tare,
Hristos e-n dragoste, cântaţi,
iar dragostea-i cântare.

Îmbrăţişaţi-vă, topiţi
toţi inmile-n una,
iubindu-vă, sunteţi iubiţi
în ceruri totdeauna;
Hristos e-n dragoste, cântaţi,
cântarea-i bucurie,
surori iubite şi scumpi fraţi,
aşa-i în veşnicie.

Sau:

Ce bine-i printre voi, iubiţii
şi dragii sufletului meu,
iubirea voastră-n mine arde
alături de-a lui Dumnezeu;
întâi a Lui, apoi, aproape
de ea, mi-e dragostea de voi,
Hristos şi voi mi-aţi fost comoara
în lumea asta de noroi.

Fiţi binecuvântaţi,
surori iubite şi scumpi fraţi.

Ce bine-i printre voi, iubiţii
şi scumpii vieţii mele-ntregi,
de voi mă strâng ale iubirii
în veci nebiruite legi,
de voi şi de Hristos pe viaţă
şi veşnicie sunt legat,
nimic nu va putea desparte
ce Dumnezeu a-mpreunat.

Ce bine-i lângă voi, cu lacrimi,
îngenuncheaţi să ne rugăm,
ce bine-i lângă voi când Sfântul
Cuvânt ceresc îl ascultăm,
ce bine-i lângă voi când glasul
printre cântări ni-l împletim,
ce bine-i când gândim că-n ceruri
în veci n-o să ne despărţim!

Ce bine-i când la despărţire
sunt petrecut cu drag de voi,
ce bine-i când iubirea voastră
mă-ntâmpină venind napoi,
ce dulce e cu voi la muncă
şi ce uşor cu voi la greu,
cu voi e Dumnezeu în mine
şi eu cu voi în Dumnezeu.

Doamne şi Dumnezeul părinţilor noştri Avraam şi Iosif, Te rugăm, binecuvântează cele patru fântâni ale noastre, păstrează-ni-le curate şi vii pe totdeauna, ca să ne adăpăm cu bucurie din ele, noi şi toţi ai Tăi pe totdeauna.

Nu lăsa, Doamne, să ni le poată astupa nici un filistean niciodată, iar pe noi ajută-ne să le apărăm cu toată puterea şi să nu le părăsim niciodată.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorzdin “Istoria unei jertfe”, vol. IV, cap. 26

error

Author: admin

Comentarii

  1. … Oamenii mari ai lui Dumnezeu, parintii nostri, au fost luminati de Duhul Sfant si lor le-au fost descoperite in profunzime nu numai evenimente din prezent, ci si din viitor… Si pentru ca ei le-au vazut bine, ne-au instiintat si pe noi, muritorii de rand, ca sa luam aminte din timp, iar atunci cand va veni (din nou) vremea lor (pentru ca “ce este a mai fost”!), sa stim ce trebuie sa facem… O, cat adevar care ne instiinteaza este in cuvintele de mai sus:”… Ei nu mai pot de gelozie, pentru ca oile nu mai merg sa soarba apele lor statute si moarte. Din pricina asta ei spumega de manie si fac tot felul de planuri CUM AR PUTEA ASTUPA PE TOTDEAUNA aceste scumpe si sfinte fantani vii si proaspete. [Si unii zic:]
    – Sa le astupam DINTR-ODATA, spun cei mai grabiti si mai neintelepti!
    – Ba nu, zic CEI MAI VICLENI si mai calculati, pentru ca apa asta va tasni pe alte parti, unde NU O VOM MAI PUTEA CONTROLA si atunci va fi si mai rau. Ci SA LE ASTUPAM CATE PUTIN SI PE NEGANDITE, pana cand, cu timpul, LE VOM INFUNDA DE TOT!…”
    Acum, ce ne ramane noua tuturor decat SA LUAM AMINTE si SA INTELEGEM glasul parintilor nostri, glasul profetului Domnului! Si sa ne temem mai mult de strategia VICLEANULUI CARE STIE SA ASTEPTE… pana vine vremea favorabila lui…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!