”Iar El se retrăgea în locuri pustii și Se ruga” ( Luca 5, 16).
Iată putere de rugăciune! Ce linişte, ce har, ce bucurie! Ce frumoasă pildă ne dă Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru! El simţea nevoia rugăciunii… Dar noi?! Adesea o lăsăm ultima ca prioritate în viaţa noastră. Ne sculăm greu din patul nostru şi, adeseori, în întârziere, astfel încât nu mai avem timp să ne adâncim în rugăciune.
Înaintaşii noştri căutau rugăciunea. Era sursa lor de putere şi fericire. Doreau atât de mult să stea de vorbă cu Cel iubit al sufletului lor. Rugăciunea îi odihnea, nu îi obosea.
Fratele Traian Dorz povesteşte, în Istoria unei Jertfe, vol. I – Frumosul tineret creştin –, la pagina 175, de acest dor al rugăciunii: „Îmi aduc aminte cu lacrimi şi acum, după atâtea zeci de ani, cum pândeam atunci, ca un hoţ, pe unde aş putea scăpa şi cum aş putea ajunge la un loc de rugăciune şi la un timp în care să nu mă vadă nimeni, ca să mă pot ruga, să mă satur.” Nu se mai sătura! Iar noi, adesea, ne săturăm atât de repede…
Rugăciunea aduce în pustiul vieţii o nemăsurată bucurie, o minunată odihnă, o desăvârşită revigorare sufletească. Dar câţi dintre noi recunoaştem că viaţa noastră duhovnicească este un pustiu sufletesc care nu rodeşte cu nimic mai mult decât un deşert. Câţiva spini, ceva cactuşi… „Rugăciunea este respiraţia sufletului” – ne spune Sf. Ioan de Kronstadt. Dar atât de puţin simţim aceasta… Sufletul nostru îşi dă ultima suflare, iar noi – nepăsători – îi spunem, ca odinioară bogatul: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” (Luca 12, 19)… Şi sufletul nostru arde în continuare în goliciunea pustiirii. Hrana sa i-o poate da doar Dumnezeu, aşa cum frumos ne spune Părintele Iosif Trifa, într-un loc, că rugăciunea este conducta prin care coborâm darurile de la Dumnezeu făcând legătura noastră cu Cerul. Iar „…prin această legătură, să primeşti dar şi putere de sus; înseamnă să stai ca un pământ însetoşat sub ploaia darului şi harului de Sus.”
Dacă viaţa noastră este un „deşert”, un „loc pustiu”, un loc care duce lipsă de apă, haideţi să aducem peste el ploaia rugăciunii, ca să devină un pământ bun şi să aducă roadă înzecit, însutit.
Să nu lăsăm viaţa noastră să se deşertifice, să ni se împietrească inima, ci să căutăm rugăciunea. Ea este mijlocul cel mai fericit şi tainic de a aduce în viaţa noastră bucuria legăturii cu Cerul, bucuria dialogului cu Dumnezeu şi fericita părtăşie continuă a sufletului – în stare de pocăinţă – cu Creatorul. Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!
Fratele Emil ARGHIRE
