Meditaţii

„SFÂRŞIT CREŞTINESC”…

(…) Ca să ajungem la El, trebuie să intrăm în mijlocul grădinii, nu să stăm pe margini. Acolo este pomul acesta care rodeşte de douăsprezece ori pe an, ale cărui frunze se folosesc… la ce? La vindecarea neamurilor. El, Domnul Iisus, e în mijlocul grădinii raiului. Rănile Lui folosesc la vindecarea neamurilor. Ferice de cine-şi spală hainele în sângele Mielului, ca să aibă drept la acest pom. Dar până să ajungem la acest pom, trebuie să intrăm pe porţi.

Cele zece fecioare au ajuns în faţa porţilor? Au ajuns. Celor cinci înţelepte li s-a deschis, au intrat. S-a strigat şi în faţa lor, cum spune psalmistul în Psalmul 24: „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ca să intre Împăratul Slavei!”. Pentru Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, s-au deschis porţile când a fost trimis în lume prin Fecioara Maria. Iar după moartea Sa, când El a ajuns cel dintâi la porţile Raiului, a trebuit să se strige şi pentru El: „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ca să intre Împăratul Slavei!”. S-au deschis atunci porţile şi au rămas deschise [pentru toţi cei care-L urmează pe El], aşa cum zice arhidiaconul Ştefan: „Văd cerul deschis şi pe Fiul lui Dumnezeu la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Cerul a rămas deschis.

S-a dus Domnul Iisus şi la porţile iadului, aşa cum spune Sfântul Petru. S-a dus ca să propovăduiască duhurilor din închisoare. În iad. Şi acolo s-a strigat: „Porţi, ridicaţi-vă capetele!”. S-au deschis şi a intrat Domnul. Şi pentru momentul când Domnul Iisus a intrat în iad, iadul s-a transformat în fericire, în linişte, în tăcere. Focul n-a mai ars, durerile n-au mai chinuit. Fiecare a putut primi vestea cea bună. Şi cine a crezut a fost izbăvit. Nici acolo n-au crezut toţi. Nici ieri, nici astăzi nu cred toţi în sfântul Cuvânt şi nu-l primesc toţi. Dar ferice de cine îl crede, de cine-l primeşte. Ferice de cine-şi spală hainele în sângele Mielului, ca să poată gusta din pomul vieţii. Dar până [să ajungă] la pom, să poată intra pe porţi în cetate.

Spune tot Sfântul Ioan în Apocalipsa: „Iată, Eu stau la uşă şi bat”. Domnul nu-i spărgător de uşi. Astăzi stă El la uşa inimii noastre şi bate El: „Fiule, deschide-Mi!”. Mâine, aşa cum a ajuns acum sora Florica în faţa porţilor lui Dumnezeu, mâine oricare dintre noi ne putem prezenta înaintea lui Dumnezeu. Când vom ajunge în faţa porţilor ce se va striga? Ceea ce s-a strigat pentru cele cinci fecioare înţelepte: „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ca să intre fecioarele înţelepte!”? Sau ceea ce s-a strigat pentru cele neînţelepte: „Porţi, închideţi-vă!”? Au ajuns şi ele şi au bătut şi ele. Li s-au mai dat drumul? Nu li s-a mai dat drumul, dragii noştri.

Momente ca acestea sunt dintre cele mai deosebite ale vieţii noastre. Recunoaştem că El este începutul vieţii? A fost, este Domnul Iisus începutul vieţii noastre? Fie că recunoaştem, fie că nu, aşa este. De la El am primit frântura de viaţă din sufletul nostru. Şi uitaţi-vă, când El Îşi ia comoara, când a luat sufletul tainic pe care l-a pus în noi, ce mai facem acum cu vasul? Inima cea mai scumpă, mama cea mai dulce, soţia cea mai iubită, ce mai faci cu ea? Oricât ai vrea, oricât ai ţine de ea, nu mai poţi… Trebuie să o duci acolo unde a fost rânduit de Dumnezeu pentru o vreme, până mâine dimineaţă. (…)

În momentul când Domnul Iisus a pătimit, când s-a cutremurat pământul, când soarele s-a întunecat, când a plâns cerul şi pământul trei ceasuri, în timpul cât Domnul Iisus era atârnat pe cruce pentru mântuirea noastră (trei ceasuri… ştie El cât au fost de lungi acele trei ceasuri), când cerul a fost în doliu, când pământul a fost în doliu, când întuneric gros era pe toată faţa pământului, aşa cum spune Evanghelistul, multe morminte s-au deschis, multe trupuri ale sfinţilor au înviat, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora, ca o dovadă netăgăduită a învierii din morţi.

Domnul Iisus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine are via­ţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Acum a ajuns şi sufletul sorei Florica în faţa porţilor lui Dumnezeu, chiar dacă trupul, pentru o vreme, rămâne în pământ, până în ziua învierii; că şi el va fi ridicat, ca să-şi primească transformarea şi să primească răsplata, aşa cum citeam la început: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui”. După meritele, după trăirea, după credinţa, după ascultarea şi slujirea noastră, a fiecăruia în parte, dragii noştri. Ea a ajuns în faţa porţilor, după o cenzură grea, după o suferinţă îndelungată. Ştie Domnul… pe undeva, poate că mai era un pic de zgură, vreun pic de cenuşă, de ceva firesc, lumesc sau pământesc în noi. Dar – aşa cum zice sfântul Cuvânt – chiar şi aurul, care piere, totuşi este încercat şi curăţit de şapte ori. Acesta-i numărul desăvârşirii, fraţilor şi surorilor. De şapte ori este lămurit în foc. (…) Nouă nu ne place aurul de şapte karate, sinceri să fim. Nici din acela de paisprezece nu mai vrem. Acum căutăm din acela de douăzeci şi patru de karate. Aşa este? Aşa este. Ne dăm noi seama că aceste douăzeci şi patru de karate înseamnă douăzeci şi patru de cuptoare, douăzeci şi patru de lămuriri, douăzeci şi patru de topiri, ca el să fie curat şi să nu mai aibă nici un pic de firicel de nisip, de nimic firesc, de nimic pământesc?

Haideţi să ne gândim şi la sufletul nostru, aşa cum zice Domnul Iisus: „Ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, să câştige tot aurul, dacă şi-ar pierde sufletul?”. Pentru că cu tot aurul din lume nu ne putem câştiga mântuirea sufletului nostru. Pentru că pentru răscumpărarea sufletului nostru s-a dat sânge dumnezeiesc. Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Domnului Iisus. Ferice de cine-şi spală [hainele în el]! Vrem să gustăm din această fericire? Vrem să gustăm din făgăduinţele vieţii veşnice şi din puterile veacului viitor? Haideţi, prin credinţă [se poate să ni le spălăm], dacă nu ne-am păstrat viaţa creştină aşa cum am primit-o. Noi ne-am născut creştini, noi am fost încreştinaţi prin Botez. Şi la toate slujbele, aşa se roagă preotul: „Sfârşit creştinesc…”. Noi cum ne rugăm? Ne rugăm şi noi dimineaţa şi seara şi-L rugăm pe Domnul: „Doamne, dacă în noaptea asta nu mi-ai luat sufletul şi viaţa şi mi le-ai lăsat, ajută-mă astăzi [dacă mă vei lua], să am un sfârşit creştinesc! Ajută-mă în noaptea aceasta să pot dormi ca un creştin. Dar cum, creştinii nu dorm ca toţi oamenii? Nu, nu! Nu mănâncă ca toţi oamenii. Nu muncesc ca toţi oamenii. Ne se îmbracă ca toţi oamenii. Nu vorbesc ca toţi oamenii, nu merg ca toţi oamenii, nu dorm ca toţi oamenii. Că zice Sfântul Pavel: „Fie că mâncăm, fie că dormim sau facem altceva, noi suntem ai Domnului”. Şi atunci noi nu dormim ne-ntorşi de seara până dimineaţa. „Eu dormeam, zice David, dar inima mea veghea.” Şi dacă vine diavolul cu o ispită, [ştiu că] eu sunt copilul lui Dumnezeu şi-i spun: „Înapoia mea, satano!”. Şi prin somn? Şi prin somn! De ce? Noi nu trebuie să dormim ca alţii. Noi nu trebuie să mâncăm ca alţii, nici să bem ca alţii, nici să umblăm ca alţii. Să nu muncim ca alţii. De ce? Fiindcă trebuie să căutăm să muncim cinstit, să muncim corect, pentru ca banul pe care îl primim, răsplata de la serviciu [să fie] după muncă. Iar răsplata din veşnicie, după trăirea noastră. Pentru ca nu cumva lemnul sau cuiul din grindă, furat de la întreprindere, să ne răpească dreptul de mântuire. De aceea noi nu trebuie să lucrăm ca ceilalţi oameni. Noi nu trebuie să umblăm ca ceilalţi oameni. Noi nu trebuie să trăim ca ceilalţi oameni. Ci vrem să trăim o viaţă cu adevărat creştinească. Am primit sufletul, duhul de viaţă, de la Dumnezeu. Am fost încreştinaţi prin Botez şi acum [suntem] chemaţi la [lupta] aceasta, pentru ca la capătul vieţii să putem spune şi noi: „Sfârşit creştinesc…”. Dar, ca să putem avea sfârşit creştinesc atunci când vom ajunge în situaţia aceasta ca sora Florica, trebuie să spunem în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre dă-ne, Doamne Iisuse”. [Să fim gata pentru] sfârşit creştinesc şi în noaptea aceasta, aşa cum ne rugam noi din anii tinereţii noastre, când ne-am întors la Domnul şi când cântam şi pe meleagurile acestea împreună cu cei cu care ne-am cunoscut: „Cum nu-i mâine dimineaţă ziua revederii”; „Adă, Doamne, dimineaţă ziua revederii!”. Şi-L rugam pe Domnul: „Doamne Iisuse, dacă n-ai venit în noaptea aceasta şi nu ne-ai chemat la Tine, ajută-ne astăzi să veghem şi dă-ne sfârşit creştinesc vieţii noastre, ca, dacă vei veni în ziua aceasta şi ne vei chema la Tine (căci cine e sigur pe ziua de astăzi sau pe ziua de mâine?), să ne găseşti vrednici şi să ne poţi da şi nouă sfârşit creştinesc”. Ţinem noi la aceasta, să trăim în fiecare clipă şi în fiecare zi a vieţii noastre [aşa încât să avem] un sfârşit creştinesc şi, la capătul călătoriei, să putem spune şi noi cuvintele Răscumpărătorului nostru: „Tată, în mâinile Tale Îmi predau Eu duhul. Primeşte-Mă”? Aşa a rostit Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, ultimele Sale cuvinte de pe cruce. Şi Tatăl L-a primit.

Pe noi poate ne-au învăţat părinţii noştri să zicem Tatăl nostru. Dar pe undeva s-a putut strecura în viaţa noastră şi starea cealaltă: „De ce-Mi ziceţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă poruncesc Eu?”. Noi să-I putem spune Tată din toată inima, împreună cu Domnul Iisus, împreună cu arhidiaconul Ştefan, care la fel s-a rugat, întâi pentru cei care l-au martirizat: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac”. Şi după ce au putut ierta din toată inima, şi după ce s-au putut ruga pentru răstignitori, după aceea au putut spune şi aşa: „Primeşte Duhul Meu”. „Sfârşit creştinesc”… Da, sfârşit creştinesc au avut! Şi sfârşit creştinesc au toţi cei care se luptă, care trudesc şi care vor ca să trăiască în felul acesta.

De aceea, dragii noştri, încheiem tot cu cuvintele acestea: îndoliată şi fericită familie. Îndoliaţi, dar şi fericiţi prieteni, rude, fraţi şi surori, ferice de-acum încolo de cei care pot spune şi pot avea un sfârşit creştinesc, pentru ca atunci, la capăt, să se poată striga şi pentru ei, şi pentru noi: „Porţi, ridicaţi-vă capetele!”. Ca să nu se strige: „Duceţi-vă de la Mine”, de la porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi de acolo mai este un drum. Pe drumul acela au apucat fecioarele neînţelepte. Este un drum care duce la iad. Căci de acolo, după ce au ajuns în faţa porţilor, li s-a spus: „Nu vă cunosc”. Au ajuns unii şi au spus: „Doamne, Doamne, deschide-ne! Noi am prorocit în Numele Tău! Noi am făcut minuni, noi am făcut aşa… Deschide-ne şi nouă!”. Strigau ca şi cum L-ar fi obligat pe Dumnezeu, aşa cum oamenii din vremea lui Noe ar fi vrut să-l oblige pe Noe să le deschidă, pentru că au lucrat şi ei la corabie. Le-a putut el deschide? Nu le-a putut. „Nu-i de mine încuiată uşa”, le-a răspuns el. Poate lui i s-ar fi muiat inima şi le-ar fi dat drumul; dar ar fi pierit cu toţii, nu? În momentul când ar fi deschis uşa corăbiei, vă daţi seama ce s-ar fi putut întâmpla. „N-am închis-o eu.” Tot aşa, noi putem acuma deschide Împărăţia lui Dumnezeu şi-L putem ruga să ne pregătească sfârşit creştinesc. Dar ne-o putem şi închide.

Fiecare în parte să ne deschidem inima acum. Aşa cum aminteam adineaori, la uşa inimii noastre stă Domnul Iisus şi zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi dacă deschide, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc 3). Merităm noi starea aceasta aşa de înaltă? Acum stă El la uşa inimii noastre şi bate. Mâine [vom fi noi] în situaţia aceasta. Acum stă sora Florica la poarta Cerului şi bate. Sau poate nu trebuie nici să bată. Ajunsă la poartă, porţile se ridică. Îngerul ei primit la Botez, care a chemat-o la Dumnezeu şi a ajutat-o şi să trăiască o viaţă de suferinţă, dar credincioasă, va spune: „Porţi, ridicaţi-vă capetele!”.

Ce va striga îngerul nostru în faţa Porţilor Cereşti?

Domnul Iisus spune despre copii: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine. Cine primeşte un copilaş în numele Meu pe Mine Mă primeşte”. Îl respingi pe el, pe Domnul L-ai respins. Îl primeşti, pe Domnul Îl primeşti. „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că îngerii lor văd pururea faţa Tatălui Meu”. Deci, ei intră în cer, se duc în faţa Domnului şi-I spun despre viaţa frumoasă şi nevinovată a copiilor. Oare îngerii noştri mai văd faţa lui Dumnezeu [cu bucurie]? (…) Se mai pot duce în faţa lui Dumnezeu şi, în clipa plecării noastre, să strige: „Porţi, ridicaţi-vă capetele!”?

De aceea, să ne întoarcem la Domnul din toată inima. Să ascultăm cu întreaga noastră fiinţă şi să trăim sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu, ca El să ne dăruiască şi nouă sfârşit creştinesc; iar când şi noi vom ajunge în faţa Porţilor, să se strige şi pentru noi: „Porţi, ridicaţi-vă capetele!”. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

O parte din vorbirea fratelui Costică Iacobuţă de la adunarea de priveghi de la Beiuş – 6 noiembrie 1988

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 / vol. VI