1. Câtă vreme cineva, înstrăinat fiind, îşi mai aduce aminte,
– oricât de departe ar fi
şi oricât de demult s-ar fi dus –
tot mai poate afla iarăşi drumul înapoi…
Fericit este oricine află drumul înapoi, spre Tatăl. Dragostea îl va îmbrăţişa totdeauna. Numai să nu vină prea târziu.
2. Când cel înstrăinat s-a rupt total de rădăcina lui,
de familia lui,
de fraţii şi apropiaţii lui
şi de locul dragostei lui dintâi,
– atunci nu va mai simţi niciodată în inima lui dorul arzător de a mai întoarce iarăşi înapoi la ei.
Şi acesta va muri străin, aşa cum şi merită.
3. Când fiul unor părinţi a ajuns atât de departe şi de sus, încât s-a rupt nepăsător de orice amintire a copilăriei lui
şi nu-şi mai aduce aminte, nici nu vrea să-şi mai aducă, de părinţii lui,
– atunci nu mai află nici timp, nici prilej de nimic pentru ei.
Atunci poate sta ceasuri, sau zile, sau ani întregi cu străinii, cu prietenii, cu distracţiile, cu păcatele şi cu oricine,
– dar nu mai găseşte nici câteva minute pentru o scrisoare sau pentru un drum spre părinţii lui;
şi nu există o depărtare mai amară ca asta nicăieri pe lume.
4. O, cât de nenorocită poate fi starea unui suflet care nu-şi mai aduce aminte!
Starea unui suflet împovărat de păcate,
înlănţuit şi robit de patimi şi ispite,
ruinat de destrăbălări şi neînstare de nici un gând sau cuget curat, recunoscător şi frumos faţă de cei căro-ra le este dator atât de mult.
Acesta a ajuns o pricină de râs şi de plâns,
de batjocură şi de ruşine
şi totuşi nu-şi mai aduce aminte de starea sa, ca să se trezească îngrozit şi să se ridice.
5. Vai de cel care, fiind tată sau mamă, s-a rupt de copiii săi sau de soţul său
şi nu-şi mai aduce aminte de fiinţele pe care el le-a adus la viaţă,
dar pe care tot el le-a nefericit apoi, luându-le tot ce le era mai de preţ: dragostea sa caldă, grija sa ocrotitoare, inima lui scumpă.
Nici banii săi, nici pâinea sa şi hainele sale şi nici nimic pe lumea asta
nu va mai putea înlocui în viaţa lor ceea ce le-a luat el plecând.
6. Ce nefericiţi sunt toţi cei care ar trebui să-şi aducă aminte de unde au plecat –
şi nu-şi mai pot aduce…
Care ar trebui să-şi aducă aminte de părinţii lor bătrâni şi neputincioşi care i-au crescut
şi de care acum le este ruşine şi greu să-şi mai aducă aminte…
Aceştia au decăzut mai adânc decât nişte animale sau fiare care totuşi îngrijesc de ai lor.
7. Înlătură, Doamne, de peste mintea tuturor acestora tot ce mai împiedică aducerea lor aminte
şi tot ce opreşte şi împiedică inima lor şi întoarcerea lor la cei de lângă care n-ar fi trebuit să se poată rupe niciodată.
Ci fă-i să vină cu toată graba,
cu toată pocăinţa
şi cu toată dragostea lor la Tine şi la cei dragi unde sunt atât de doriţi.
Cununile slăvite / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
