„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi copii mici“ (I Cor 14, 20).
Din Evanghelia după Matei 25, 1-14 vedem că este neapărată nevoie ca cei ce vor să urmeze Domnului să aibă duhul copilului; dar, în versetul amintit la început, suntem puşi în gardă ca nu cumva să rămânem cu o minte copilărească. Trebuie să căutăm să avem inima unui copil, dar mintea unui om mare; trebuie să învăţăm să păstrăm smerenia şi docilitatea – adică însuşirea de a fi uşor conduşi – a copiilor, dar să lepădăm lipsa lor de maturitate (de înţelepciune) şi nestatornicia lor.
I. Să ne ocupăm cu nevoia neapărată a unui duh asemenea copiilor. După Matei 18, 1-3, vedem că oamenii mari trebuie să „devină ca nişte copilaşi“ înainte de a putea fi cu adevărat întorşi la Dumnezeu, adică pocăiţi (a se compara Matei 18, 3 cu Luca 18, 17).
1. Smerenia şi docilitatea sunt două din cele mai minunate trăsături ale copilăriei, şi pe aceste însuşiri, aşa de repede pierdute, credinciosul trebuie să le redobândească (a se vedea: Ps 131, 1-2; Is 28, 9; Mt 11, 25; I. Cor 3, 18; 8, 2; Iac 1, 21). Bine a zis Fericitul Augustin: „Împărăţia este măreaţă, dar drumul ce duce la ea este situat jos“; iar un alt credincios scriitor spune: „Tronurile lui Dumnezeu le atingi coborându-te!“ Această părută contrazicere o vedem mereu în natură, căci copacul cel mai înalt are rădăcinile cele mai adânci; roadele cele mai coapte atârnă mai jos pe cracă şi spicul de grâu cel mai plin se îndoaie mai mult.
2. Strâns legate de smerenia şi docilitatea copilului, se găsesc simplitatea şi sinceritatea lui şi însuşirile acestea. Dacă au fost pierdute, credinciosul trebuie să le dobândească din nou (vezi Rom 16, 19; I Ptr 2, 1-2). Tot astfel şi cu izbăvirea de plictiseală şi de griji. Aceste lucruri nu se văd la copii. Nu trebuie să se vadă nici la copilul lui Dumnezeu.
II. Dar, pe de altă parte, să vedem acum şi nevoia de a alunga arătările unei mentalităţi copilăreşti.
1. Copilăria este un timp de necoacere a minţii şi a caracterului. Credincioşii trebuie să caute să se lepede cât mai curând de aceste lucruri (vezi I Cor 3, 1-2; 13, 11-12; 14, 20 şi Evr 5, 12; 6, 2). Sunt în adunările noastre, prea mulţi prunci duhovniceşti, care au nevoie să fie hrăniţi cu linguriţa, în loc ca ei înşişi să hrănească pe alţii şi care niciodată nu par să facă vreo înaintare duhovnicească.
2. O altă latură slabă a copilăriei este nestatornicia şi împărţirea minţii, dorinţa nesfârşită după schimbare şi după noutate. În privinţa aceasta, mulţi oameni mari sunt foarte copilăroşi (vezi Mt 11, 16-19; Fapte 17, 21).
Lucrul acesta se adevereşte mai ales în zilele noastre, căci trăim cu siguranţă vremurile prezise în II Timotei 4, 3-4, când mulţi îşi dau învăţători după poftele lor şi îşi „întorc urechea de la adevăr“. Basmele meşteşugit alcătuite şi „ereziile nimicitoare“, ca Teozofia, Ştiinţa Creştină, Milenisimul şi Spiritismul, nu sunt însă decât reînvierea unor rătăciri ce existau în timpul Apostolilor, aşa cum a spus omul cel mai înţelept ce a trăit vreodată: „Nu este nimic nou sub soare“ (vezi Eccl 1, 9-10; Fapte 20, 29-30; I. Cor 11, 19; II Cor 11, 13-15; Col 2, 8; I Tim 4, 1; 6, 20; II Tim 2, 16-18; II Ptr 2, 1-2; I In 2, 18; 4, 1; II In 7 şi Iuda 4).
Ceea ce scrie în Efeseni 4, 14 şi Evrei 13, 9 are de scop să ne înştiinţeze tocmai împotriva acestui duh copilăros, nestatornic şi schimbăcios; aceeaşi pildă este întrebuinţată şi în Iacov 1, 6; II Petru 2, 17 şi Iuda 12.
Biserica de la început avea drept simbol al credinţei, bine potrivit, o ancoră. Dar, pentru creştinismul de astăzi, un cocoş mişcător (din aceia ce se aşează pe vârful unor biserici şi cari se mişcă în bătaia vântului), vai, este un simbol mult mai potrivit.
Datoria noastră lămurită este, în aceste vremuri primejdioase, să ţinem cu tărie adevărul pentru noi înşine şi să-l înfăţişăm şi altora (vezi Filip 1, 27; 2, 15-16; I Tes 5, 21; II Tes 2, 15; II Tim 1, 13; 3, 14; Tit 1, 9; Iuda 3 şi Apoc 2, 25 şi 3, 3).
Un îndemn stăruitor. Hotărâţi-vă, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-o rupeţi cu orice păcat cunoscut, oricât de mic ar fi el.
Vă rog pe fiecare în parte, cititori ai acestor rânduri, cercetaţi-vă cu îngrijire! Şi dacă găsiţi o înclinare, un obicei despre care ştiţi că este ceva rău în ochii lui Dumnezeu, atunci nu întârziaţi nici o clipă şi hotărâţi-vă îndată să îndepărtaţi răul!
Nimic nu întunecă ochiul sufletului mai mult şi nimic nu ucide cugetul mai sigur ca un păcat căruia, cu ştiinţă, i se face loc în inimă. O spărtură mică face ca un vapor mare să se scufunde şi o scânteie mică aprinde un foc mare; tot aşa, un păcat încuviinţat, aduce nimicirea unui suflet nemuritor.
Ascultaţi ce vă spun şi nu cruţaţi niciodată un păcat mic! Israel avea poruncă să ucidă pe toţi canaaniţii, mici sau mari. Faceţi şi voi tot aşa. Să nu vă fie milă de nici un păcat, oricât de mic ar fi. Foarte bine se spune în Cântarea Cântărilor: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, cari strică viile, căci viile noastre sunt în floare“ (2, 15).
Fiţi încredinţaţi că nici un om nelegiuit n-avea de gând să ajungă nelegiuit. Începe prin a-şi îngădui o mică abatere. Această mică abatere îl duce la abateri mai mari şi tot mai mari şi în felul acesta ajunge ceea ce este astăzi. Hazael, când a auzit de la Elisei despre faptele groaznice pe care le va săvârşi cândva, a spus mirat: „Dar ce, este robul tău câinele acesta ca să facă lucruri aşa de mari?“ (II Împ 8, 13). El a tolerat păcatele în adâncul inimii sale şi, la sfârşit, a săvârşit toate faptele ruşinoase pe care i le proorocise omul lui Dumnezeu.
Scumpii mei, împotriviţi-vă păcatului la începutul atacului! Păcatul vă poate părea mic şi neînsemnat, dar aduceţi-vă aminte de ceea ce vă spun acum: Împotriviţi-vă, nu încheiaţi nici o legătură cu păcatul, nu lăsaţi păcatul să locuiască în inimile voastre nestingherit şi liniştit. Mama nenorocirii nu este mai mare decât aripa unui ţânţar, spune un proverb vechi. Nimic nu este mai delicat decât vârful unui ac, dar după ce şi-a făcut loc, trage tot firul după el. Gândiţi-vă la cuvintele Apostolului: „Puţin aluat, dospeşte toată plămădeala“ (I Cor 5, 6). Fii cu luare aminte când este vorba de adevăr şi sinceritate. Să aveţi un cuget curat şi când este vorba de ace cu gămălie (Lc 16, 10). Orice ar spune lumea, nu există păcate mici! Toate clădirile mari sunt alcătuite din cărămizi mici; cea dintâi cărămidă este tot atât de însemnată ca oricare alta. Toate obiceiurile se alcătuiesc dintr-o mulţime de fapte mici şi cea mai mică faptă are urmările cele mai mari.
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 2)
