Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home FOCUL DUHULUI SFÂNT ŞI FOCUL IADULUI

FOCUL DUHULUI SFÂNT ŞI FOCUL IADULUI

FOCUL DUHULUI SFÂNT ŞI FOCUL IADULUI

din vorbirea fratelui Leon Andronic
de la o adunare de la Slobozia – decembrie 1968

Fraţi şi surori în Domnul Iisus!
E o oră târzie din noapte (douăsprezece fără douăzeci). De aseară, de la ora opt, până la ora aceasta, şuvoiul Cuvântului lui Dumnezeu s-a revărsat din belşug şi parcă n-ar mai trebui şi n-ar mai fi nevoie să vă mai ţin şi eu încă câteva clipe de încordare a voinţei şi a atenţiei, pentru a prelungi oboseala dumneavoastră şi a o mări.

Totuşi fac şi eu ca fratele care a vorbit înainte de mine: nu mă rabdă inima, parcă, să nu profit de această ocazie, de acest prilej, ca să-mi împărtăşesc şi eu simţămintele şi să mă pot şi eu exprima cu mulţumire în sufletul meu că Dumnezeu a avut milă de noi şi ne-a mai dăruit încă o noapte de veghere. O noapte în care punem puţin la chin pe „măgăruşul” nostru cel vechi. Un frate spunea (şi foarte mare dreptate avea) că trupul nostru e ca un măgar. Şi aşa este, că, într-adevăr, el trage la pământ. Şi vrea mâncare bună, odihnă multă, treabă puţină şi, dacă se poate, un stăpân cât de blând şi de bun. Cam aşa ar vrea şi acest trup firesc, acest trup de lut al nostru care nu se simte tocmai bine când îi pui frâul şi zăbala şi când îi mai articulezi şi câte un bici. Cam cârteşte… nu-i prea plac zilele de post. Nu prea îi plac genunchii plecaţi. E cam departe biserica şi adunarea pentru „măgăruşul” nostru şi el ar vrea, dacă s-ar putea, [să stea] cât mai comod, chiar în pat, să-i cânte poate chiar şi Liturghia, că el se simte bine. Căldură… mâncare… un pahar de apă… şi-un vinişor, dacă se poate, aşa, să-l dezmierde oleacă. Şi, în fine, „măgăruşul” nostru îşi cere partea lui.

Dar acum, fraţii mei scumpi şi dragi, pentru că Dumnezeu ne-a dăruit această noapte de jertfă, această noapte de sacrificiu, deşi trupul nostru cam aţipeşte… trebuie să ne strângem limba între dinţi, dacă vrem să nu adormim, trebuie să ne muşcăm vârful degetelor. Trebuie să ne scuturăm aşa, oarecum, că ne vine să dormim. Mă rog… suntem obosiţi după o zi de muncă, după o săptămână chiar, că mâine e ziua de odihnă… Dar vă rog, încă câteva clipe mai struniţi-l un pic, să mai facă oleacă de ascultare. Să mai facă un pic de supunere. Să-l punem oleacă la punct pe acest „domn de lut” care veşnic e comod, veşnic ar dori, dacă s-ar putea, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu pe o cale cât mai scurtă, pe o cărare cât mai netedă, ferită de spini, ferită de zgrunţuri, ferită de pietroaie şi, în sfârşit… dacă s-ar putea aşterne chiar covoare şi flori, tare ar mai merge bine… Dar când e vorba de suferinţă, când e vorba de cruce, când e vorba de necaz, firea noastră se cam dă înapoi. Atunci îi împinge pe alţii înainte. Pe alţii îi mânăm de la spate, iar noi [facem] aşa cum se întâmplă de multe ori şi pe front: cei care ar trebui să fie în frunte îi cam mână de la spate pe bieţii soldaţi.

Aşa şi noi, fraţii mei, în faţa acestor lucruri, să facem un efort în plus în seara aceasta şi să mai ascultăm câteva cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu.

În Luca 12, 49 zice aşa: Foc pe pământ. „Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum. Am un botez cu care trebuie să fiu botezat. Şi cât de mult doresc să se îndeplinească!”. Aceasta o spunea Domnul Iisus. „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu! Ci mai degrabă dezbinare. Căci de-acum înainte (chiar din clipa aceea în care a vorbit Domnul – şi în ziua de azi), din cinci care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui. Mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei. Soacra împotriva norei şi nora împotriva soacrei”.

Cinci versete am citit, fraţii mei. „Foc am venit să arunc pe pământ…”. Fraţii mei! Ce este oare de-aseară (şi să nu zic de-aseară, dar chiar de alaltăseară şi de o săptămână în urmă, de când a fost programată această adunare, această întâlnire), ce a fost oare în inimile noastre, decât un foc pe care am dorit cât mai repede să se aprindă. Că aşteptam să treacă luni, să treacă marţi, să treacă miercuri (…), să vină sâmbătă, s-o rupem odată cu ale „Martei” şi să ne simţim la un loc aici, unde focul dragostei Lui v-a aprins inimile frăţiilor voastre, ale fiecăruia în parte… şi a noastră, şi a mea personal. Deci, fraţii mei, şi pe sufletele noi care au venit aici, acelea care pentru prima dată calcă în adunarea noastră, tot un foc le-a mânat aici şi tot un foc le-a adus, ca să le aprindă şi să ia foc de astăzi înainte, să ardă pentru Domnul Iisus. Acest foc este acela pe care-l vedeţi că arde de-aseară şi nu se mai stinge. Şi, dacă ar fi [după cum ar vrea duhul], cred că nu până în zorii zilei, dar nici până mâine, nici până poimâine şi răspoimâine nu ne-am mai sătura să stăm şi să tot ascultăm, şi să tot mărturisim, şi să tot cântăm, să-L lăudăm pe Dumnezeu. Şi parcă nu s-ar mai sfârşi acest râu de apă vie care a atins sufletele tuturor şi le-a făcut vii, lucrătoare, treze, pline de vigoare, pline de viaţă.

Fraţilor dragi şi surori scumpe! Începând de la tinerii aceştia, vlăstarele acestea tinere care ne-au spus atâtea poezii frumoase (…), de la aceşti copii (şi, mai ales, o copilă care a spus poezia aceea atâta de lungă, că mă gândeam: „De unde, întru aşa un copil, atâta memorie, să spună atâtea cuvinte, de parcă nu te mai săturai, ce izvora dintr-însa?), şi apoi toţi cei care au vorbit şi toţi cei care aşteaptă şi încă doresc să mai vorbească nu sunt mânaţi de un foc? Acesta e Focul cel ceresc, Focul dumnezeiesc, Focul cerului care s-a aprins pe pământ. Şi a ars, şi arde putregaiul păcatului. Fraţilor, e starea cea mai înaltă de har când focul Duhului Sfânt arde toate grijile, toate îngrijorările, toate necazurile ce le avem acasă, pe la serviciu, în viaţă; pe toate le arde şi aici vine sufletul curat, uşurat, liniştit, zvelt… aşa de zvelt, de parcă nu calcă pe pământ. Pentru că aici, Focul cel ceresc al Duhului Sfânt curăţă toată zgura păcatului şi rămâne trupul acesta de-acuma supus complet duhului şi duhul este acela care se bucură deplin. Îi dai lui libertate să se scalde, să facă o baie minunată. Ce baie mai frumoasă poate fi, decât într-o aşa întâlnire, într-o aşa adunare, într-o aşa strângere laolaltă, cum spune şi Psalmistul [în psalmul] pe care l-am cântat cu câteva ceasuri mai înainte, acolo unde spune: „Ce dulce, ce plăcut este să locuiască fraţii împreună!”. Ei, această dulceaţă o simţim noi. Aici ne-o împărtăşim. Aici ne despărţim de tot ce este pământesc şi ne înălţăm cu sufletul Sus, la El.

A vorbit fratele atâta de frumos despre înălţime. Despre Ierusalim, despre urcarea către Ierusalim. Da, fraţilor. Dacă ne-am arunca puţin privirea în Sfânta Scriptură, am vedea că prima Lege s-a dat pe un vârf de munte. Pe Muntele Sinai. Unde [s-a suit] Moise [când a murit]? Pe Muntele Nebo. Unde s-au rostit fericirile de către Domnul Iisus? Pe Muntele Fericirilor. Unde s-a rugat cel mai cu foc şi a fost răstignit Hristos? Pe Muntele Golgota. Şi dacă am [căuta], în nenumărate locuri [ni se spune că] la munţi au scăpat şi s-au salvat. Şi corabia lui Noe s-a oprit pe un munte. Pe Muntele Ararat.

Dragii mei, muntele, în chip duhovnicesc, înseamnă înălţime, ridicare. Noi trebuie să ne ridicăm de pe pământ, de la lucrurile obişnuite, din valea umbrei morţii – cum spune acolo Cuvântul – la muntele acela înalt de unde, apropiaţi de Dumnezeu, să ne mai desprindem de lucrurile acestea pământeşti şi să ne împărtăşim din pâinea cea cerească a Cuvântului lui Dumnezeu, să ne hrănim şi să ne adăpăm sufletul nostru cel însetat şi flămânzit aici, unde curge şuvoiul apelor vii din plin.

Dragii mei, iată, un vânt primăvăratic, un vânt de dezmorţire a început să sufle ca odinioară pe valea lui Iosafat. Peste toate oasele moarte, peste toate oasele îngropate, peste oasele acelea care erau la doi metri sub pământ, de care a uitat şi mama, şi tata, şi vecinii, şi prietenii, şi cunoscuţii, uitaseră toţi de ele şi erau de-acuma putrede acolo, un vânt puternic a început să sufle şi aceste oase s-au adunat os către os, s-au strâns laolaltă, au căpătat pe ele piele, carne, vene şi via¬ţă. Şi s-a făcut o oaste mare.

Unde aţi fost voi, oase moarte, până mai ieri? Unde am fost eu, os mort, care am stat inactiv ani şi ani de zile? Ce am făcut noi în mormântul în care am căzut, scumpii mei fraţi? Ce am lucrat noi acolo? Zic şi eu ca fraţii dinainte: „Mi-e ruşine să-mi aduc aminte”. Ne-am luat după lume. Ne-am luat după trup. Ne-am luat după pofte şi am murit. Am rămas acolo înmormântaţi. Dar mila, harul şi îndurarea lui Dumnezeu, Care a pus acest vânt primăvăratec, Vânt al Duhului Sfânt, să sufle peste oasele moarte ale vieţii noastre, iată, ne-a făcut din nou vii, ne-a adunat şi ne-a dat viaţă. Slavă veşnică Numelui Lui!

va urma

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 5

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!