Cuvânt la Adunarea Oastei Domnului, Sibiu, Rusalii, 2008
Preaiubiţi părinţi slujitori de altar şi păstori,
Preaiubit şi scump Părinte Iosif,
Mulţumim lui Dumnezeu, jertfei cu care S-a jertfit Mântuitorul Hristos pentru ca şi noi să putem ajunge în starea aceasta binecuvântată! Domnul să ne întărească, să ne facă o inimă şi un gând, ca să unim cu credinţa fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de fraţi, cu dragostea de fraţi iubirea de toţi oamenii. Când le avem pe acestea din belşug, ele nu ne vor lăsa nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a lui Dumnezeu.
Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem în locul acesta binecuvântat, la preaiubitul nostru Părinte Iosif, şi să ne întâlnim cu fraţii şi surorile care s-au înrolat în lupta sfântă împotriva patimilor, a stricăciunii şi a păcatului. Şi-I mulţumim de Părintele Iosif, care a fost un adevărat gornist, care a sunat din trâmbiţă, aşa cum spune Profetul: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion, vestiţi un post, ţineţi o adunare de sărbătoare, strângeţi bătrânii, strângeţi copiii, tinerii. Şi preoţii slujitori ai altarului să plângă între altar şi tindă şi să zică: «Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta! Pentru ce să zică printre neamuri: Unde este Dumnezeul lor?»”. Mulţumim lui Dumnezeu de trâmbiţa care a sunat şi ne-a trezit şi pe noi prin mila şi îndurarea lui Dumnezeu.
Mame scumpe!… Eu, printr-o mamă scumpă şi credincioasă, care a aflat legătura cu Oastea Domnului, m-am întors la Hristos, după ce, în felul lumii, m-a băgat, la cincisprezece ani, în hora satului. Şi, iată, pe când aveam ca la şaisprezece ani, mama s-a întors la Dumnezeu, împreună cu două surori. Şi a chemat fraţii să facă adunare şi în comuna noastră, care e între Zalău şi Jibou, comuna Moigrad, unde-i cetatea Porolissum. Şi s-a făcut o adunare mare. Casele noastre erau în centrul comunei, cu camere mari. Şi a început adunarea, şi mama a spus: „Măi, copii, urcaţi în podul grajdului şi coborâţi dulapii!”. (Când trăia tata, mergea la Huedin şi aducea scânduri şi dulapi.) „Ce să facem cu ei, mamă?” „Faceţi un coridor de doi metri de-a lungul camerelor şi de-a lungul terasei!” (Terasa era de patru pe patru metri.) „Şi de ce, mamă?” „Că vin fraţii mei!” „Mamă, dar dumneata nu ai decât trei fraţi!…” „Lasă, că veţi vedea voi!…” Şi, când au venit fraţii, duminica, au curs de pe dealuri şi de pe toate drumurile, cu steaguri… Au cântat de „a luat foc comuna”. Şi, atunci, chiar atunci când am împlinit şaisprezece ani, şi tinerii care au fost părtaşi la hora lumii cu mine şi cei de la şcoală au venit la adunare. Tot tineretul şi bătrânii. Au umplut casa sute şi sute de fraţi şi de credincioşi. Şi a început adunarea, frumos, cu cântarea „’Naintea Ta, Iisus iubit” şi apoi rugăciunea „Împărate ceresc”, apoi „Prea Sfântă Treime”, „Tatăl nostru” şi apoi rugăciunea liberă. Şi, cum îmi plăcea să învăţ mult la Religie şi cum am învăţat că Domnul Şi-a ales ucenici dintre oameni simpli, din pescari, când au apărut fraţii în opinci, în cioareci, în sumane, îmbrăcaţi simplu, şi au început rugăciunea, mi-a zguduit inima şi am căzut în genunchi, în plâns şi în mulţumire că Dumnezeu a făcut o mare minune, că în casa noastră şi în cetatea noastră a lucrat Dumnezeu, aducând la noi pe fraţi. Şi aşa a început adunarea.
Şi au vorbit fraţii, rând pe rând. În zguduiri de plâns am ascultat. Şi, la urmă, au făcut chemare la legământ: „Cine vrea şi-i pătruns de cuvântul lui Dumnezeu să se întoarcă la Dumnezeu, să facă o juruinţă, un legământ, să-I slujească lui Dumnezeu!” Şi eu am fost cel dintâi care, în zguduiri de plâns, am căzut pe genunchi şi m‑am predat Domnului… Şi Dumnezeu, iată, de la şaisprezece ani, m-a păstrat până la anii aceştia – optzeci de ani! Sunt şaizeci şi patru de ani de când Dumnezeu m-a chemat cu o chemare Sfântă şi am făcut un legământ şi o juruinţă să-I slujesc Domnului. Mi-au cântat cântarea de legământ. Vai, ce-am mai plâns, zguduit, în faţa mesei unde stăteam în genunchi! Ce să vedeţi? După ce s-a încheiat rugăciunea de legământ, mi-au cântat o cântare potrivită cu soarta mea: „Când Ţi-am înţeles chemarea, eu de toate m-am lipsit / Şi-am venit să stau cu Tine, căci, Iisuse, Te-am iubit. // M-am desprins din hora lumii, din păcatul ei m-am smult / Şi-am venit să fiu cu Tine şi, Iisuse, să Te-ascult. // Cartea Ta îmi este lege şi cuvântul Tău mi-e crez, / Nu mă mai despart de Tine, şi, Iisuse, Te urmez.”
Cum să mulţumesc lui Dumnezeu, precum spunea şi fratele Traian, după ce-am trecut prin suferinţă, lanţuri şi închisoare? „Cum să nu Te cânt, Iisuse, cum să nu Te cânt, // Cum să nu slăvesc cu lacrimi Numele Tău Sfânt? / C-am strigat spre Tine, Doamne, şi m-ai ascultat, / Bucuria şi lumina, toate mi le-ai dat. / Cum să tac, o, cum, că-mi vine lumii-ntregi să spun: / Cât de bun ai fost cu mine, cât, o, cât de bun!” Cu cine n-a fost bun Dumnezeu, când Domnul Iisus ne-a chemat cu o chemare sfântă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”?
Mamă, trecută prin necazuri şi împovărată de dureri, unde să găseşti mângâiere şi odihnă? Nu la picioarele Crucii Domnului Iisus? Părinţilor, mamelor, aveţi o datorie sfântă! Eu vă spun aceasta pentru că prin mama mea a lucrat Dumnezeu şi în sufletul meu. Dacă, atunci, când nu L-a cunoscut pe Dumnezeu şi n-a cunoscut Lucrarea, m-a băgat în hora lumii, iată că, după aceea, au făcut legământ mama şi două surori, la prima adunare în comuna noastră, când am împlinit eu şaisprezece ani. De răsunet tot satul s-a umplut… Şi pe holuri şi prin curte, totul era plin. Şi, la urmă, preaiubiţilor, după ce s-a făcut rugăciunea de încheiere, au plecat fraţii iarăşi cu steagurile, cântând, de „a luat foc comuna”. Şi s-au adunat tinerii, toţi tinerii, şi cei de la horă şi cei de la şcoală, în jurul meu, şi mi-au zis: „Corneliu, nu-ţi pare rău că ne părăseşti şi nu mai vii cu noi în hora satului?” „Nu-mi pare rău deloc! Mi-ar fi părut bine să nu fi călcat niciodată şi nici un pas acolo…”
Şi Dumnezeu s-a îndurat de mine, prin rugăciunile mamei bune, să mă întorc la El. Şi, iată, m-a trecut şi prin focul încercărilor, prin lanţuri, prin suferinţă, în puşcăriile comuniste, împreună cu fraţii. Şi, anul trecut, la 28 ianuarie, am împlinit 79 de ani şi am căzut în genunchi, în cameră, la icoana Maicii Domnului şi a Domnului Iisus şi, în zguduiri de plâns (baltă de lacrimi am vărsat), am zis: „Doamne Iisuse, cum Te-ai îndurat de mine, păcătosul, cum Te-ai îndurat de mine şi m‑ai chemat cu o chemare sfântă!…” Şi m-am mirat cum de-am ajuns la anii aceştia, cum am trăit, mai ales în puşcăriile comuniste. Au murit alături de noi mii de suflete. Au avut aceia o metodă de exterminare. Îţi dădeau mâncarea în gamele militare, fără linguri, şi, în fundul gamelei, de două degete, era murdărie. Şi, să vedeţi: ca să te extermine, puneau grăsime în mâncare, să bei cu gamela. Şi, cum se ducea mucoasa de pe maţe, dădeau bieţii deţinuţi în diaree, în dezinterie, pierdeau sângele şi, cu grămada, mureau. Şi mă întrebară cândva nişte tineri: „Domnul Cornel, pe cei care mureau îi puneau în sicrie?” „Ce sicrie? Îi culegeau de la Gherla şi de la Aiud, din celule, de la etaj – ca pe şobolani –, grămadă de morţi, la subsol…; grămadă mare de morţi!… Şi, noaptea, veneau să-i încarce pe camion, să-i ducă şi să-i înmormânteze. Unde credeţi? În groapa comună!… Că mergea castorul, care săpa groapa înainte; şi camionul aducea lăzile, ca să-i bage în lăzi şi, cu macaraua, să-i urce pe camion. Şi, ce să vedeţi? Lăzile erau scurte. (Vă spun cu durere şi cu lacrimi; mi s-a rupt inima.) Dacă erau lăzile scurte, le scurtau picioarele, ca să încapă în lăzi. Şi, când erau gata de încărcat, castorul mergea înainte, noaptea, ca să nu facă zarvă în rândul populaţiei civile. Săpau groapa comună şi nu-i introduceau cu lăzile, că, mâine-poimâine, erau necesare pentru alţi morţi. Îi vărsau din lăzi şi, cu buldozerul, îi acopereau în groapa comună… Sute şi mii de morţi!… Nu se ştie câte gropi comune şi câţi morţi au înmormântat…”
La Periprava-Grind, pe litoralul Dunării, unde am fost o colonie de deţinuţi politici, era un aşa-zis ochi de mare, un lac, ce avea legătură cu fundul mării. Fraţilor, acolo îi aruncau pe morţi, la peşti. Dacă fiinţele dragi ale lor, de acasă, i-ar fi căutat, nu aveau unde să-i găsească, pentru că peştii îi mâncau! Unde să-i caute în gropi comune, când zeci de gropi comune au fost peste tot, în ţara asta?…
Mulţumim lui Dumnezeu că s-a îndurat de noi şi ne-a mai păstrat în viaţă, ca o mărturie pentru dragostea Lui, care a lucrat cu noi! Nu meritele noastre, ci mila şi harul lui Dumnezeu ne-au păstrat până la anii aceştia: optzeci de ani, am trecut în optzeci şi unu! Şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit să vin aici, încă o dată, la mormântul preaiubitului Părinte Iosif! Că aşa de mult mi s-au pus pe inimă cărţile şi scrierile lui!
Când, într-o noapte de Revelion, Părintele Iosif Trifa a stat la rugăciune şi o grămadă de tineri şi beţivi treceau pe sub geamul lui înjurând şi vorbind murdar, s-a sculat Părintele Iosif în zguduiri de plâns, zicând: „Oare aceştia sunt credincioşii mei, oiţele mele, pe care eu le-am crescut?” Şi, atunci, acolo, pe genunchi, a luat hotărârea să lupte împotriva patimilor şi a stricăciunilor, punându-şi-o pe inimă, cerând lui Dumnezeu să-i dea putere să-şi ducă la îndeplinire hotărârea luată atunci. Şi iată ce a lucrat Duhul lui Dumnezeu prin trâmbiţa care a răsunat în ţara noastră! „Ţară, ţară, cunoaşte trâmbiţa Domnului şi întoarce-te la Dumnezeu!…”
Dumnezeu să-i răsplătească Părintelui şi tuturor celor care şi-au jertfit viaţa pentru credinţa cea bună, care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Apostolul Iuda, nu Iuda vânzătorul, Apostolul Iuda, cel care are o singură Epistolă scrisă, spune aşa: Pe când căutam să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, am fost silit de Duhul să vă vorbesc de altceva: să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.
Preaiubiţii noştri, Domnul să ne învrednicească să luptăm lupta cea bună a credinţei, până ce vom ajunge la viaţa veşnică la care am fost chemaţi şi pentru care am făcut frumoasa mărturie şi legământul în faţa lui Dumnezeu şi în faţa multor martori! Amin. Slăvit să fie Domnul!
Fratele Cornel SILAGHI
Cuvânt la Adunarea Oastei Domnului, Sibiu, Rusalii, 2008
