Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Creaţionism şi evoluţionism

Creaţionism şi evoluţionism

Creaţionism şi evoluţionism

 Pr.prof.univ.dr. Valer BEL

În acest context trebuie arătat că evoluţionismul, ca şi creaţionismul sunt două teorii care se bazează pe autonomia lumii naturale faţă de cea supranaturală şi încearcă să explice existenţa omului şi a lumii fără să ia în consideraţie Logosul divin şi ordinea raţională şi unitară a întregii creaţii prin care toate au fost create (Ioan 1,1-2). Datorită acestui fapt, ambele teorii consideră că lumea naturală sau văzută apare şi se dezvoltă în două direcţii contradictorii. În opoziţie cu evoluţionismul, creaţionismul consideră că lumea naturală, creată de Dumnezeu în chip desăvârşit la început, a fost profund afectată de păcat şi cunoaşte un proces de degradare din ce în ce mai accentuat, dominat de legea entropiei, care sfârşeşte cu distrugerea ei finală41. Cu toate că se declară în favoarea creării lumii de către Dumnezeu, potrivit Scripturii, totuşi creaţionismul infirmă Sfânta Scriptură, pentru că izolează pe Dumnezeu în transcendent din cauza caracterului autonom al lumii naturale, conferă timpului şi erelor geologice o simplă semnificaţie metaforică42 şi rămâne obsedat de sfârşitul tragic al lumii, pentru că atribuie mişcării un caracter păcătos43, ca şi cum răul n-ar ţine de voinţa omului, ci de nsăşi fiinţa creaţiei. Această teorie pretinde, în mod contradictoriu, că lumea creată de Dumnezeu în mod perfect ar fi fost distrusă de păcat. Dar cum putea păcatul să distrugă lumea dacă ea a fost creată în chip desăvârşit de Dumnezeu? Teologia ortodoxă consideră şi ea că păcatul a alterat chipul lui Dumnezeu din om, dar nu 1-a distrus, pentru că răul nu ţine de fiinţa creaţiei, ci de voinţa omului. Pă- catul nu poate infirma ordinea unitară şi raţională care se află la temelia creaţiei prin Logosul etern al Tatălui (Ioan 1, 1-2; Coloseni 1, 17). Creaţionismul ignoră ordinea unitară a creaţiei dată în Logosul divin şi oscilează contradictoriu între desăvârşirea iniţială a creaţiei şi sfârşitul ei apocaliptic, provocat de păcat.

În opoziţie cu creaţionismul, evoluţionismul face abstracţie de crearea lumii de Dumnezeu şi consideră că lumea poate evolua la nesfârşit spre forme noi de existenţă, în mod autonom. Această teorie nu admite existenţa sau influenţa unui agent extern în evoluţia lumii, căci universul evoluează prin el însuşi44, la nivelul lui cosmic, biologic, uman şi cultural, fără să fie orientat anticipat către un scop definit45. Cu toate că se prezintă ca o teorie ştiinţifică, evoluţionismul nu poate fi demonstrat pe calea experimentelor de laborator. Nimeni nu poate reproduce în laborator fenomene care s-au produs de-a lungul unor perioade considerabile de timp46. Cu tot caracterul ştiinţific de care se prevalează, evoluţionismul intra în conflict cu realitatea când susţine că lumea evoluează la nesfârşit. Creaţia a avut loc odată pentru totdeauna şi evoluţia s-a oprit la om, pentru că omul poartă în el nu numai chipul lumii inferioare lui, ci şi chipul lui Dumnezeu, Care 1-a creat după planul Său veşnic, ca inel de legătură între lume şi Creatorul ei. Evoluţionismul face abstracţie de Logosul divin şi de ordinea raţională a creaţiei şi pretinde că lumea se transformă la nesfârşit fără un scop definit.

Nu este nici o îndoială că cele două teorii s-au inspirat din referatul biblic despre crearea lumii, căci în sistemele filosofice sau religioase unde nu există un astfel de referat, nu există nici creaţionism şi nici evoluţionism. Dacă aceste două teorii devin în cele din urmă contradictorii, această se datorează faptului că ambele rămân influenţate mai mult de filozofia omenească decât de Revelaţia divină. În timp ce creaţionismul reflectă mai ales influenţa pesimistă a platonismului faţă de natura sensibilă, pentru că are în vedere sfârşitul tragic al lumii, evoluţionismul manifestă încrederea optimistă a aristotelismului faţă de natura văzută, pentru că lumea poate evolua la nesfârşit către forme noi de existenţă. Ambele teorii fac abstracţie de ordinea unitară şi raţională a creaţiei în Logosul etern al Tatălui şi rămân tributare modului de gândire omenesc. Sfânta Scriptură nu terorizează lumea cu sfârşitul ei apocaliptic şi nici nu propovăduieşte o evoluţie nesfârşită a lumii, întrucât consideră că lumea este menită să treacă printr-un proces de transfigurare şi îndumnezeire datorită rolului pe care Dumnezeu 1-a încredinţat omului, în virtutea fundamentului ei spiritual pe care îl reprezintă ordinea unitară şi raţională a creaţiei în Logosul divin. Omul a fost zidit ca inel de legătură între cer şi pământ, după chipul lui Dumnezeu, ca să înainteze cu creaţia spre transfigurarea şi îndumnezeirea ei finală. Creaţionismul şi evoluţionismul rămân profund marcate de gândirea omenească şi ignoră procesul de prefacere şi îndumnezeire al creaţiei, întemeiat pe ordinea unitară a creaţiei în Logosul divin, despre care ne vorbeşte Revelaţia dumnezeiască.

Sfânta Scriptură consideră că lumea naturală, ca şi lumea spirituală, a fost creată şi este menţinută în existenţă de către Logosul Tatălui, Care păstrează unitatea creaţiei în Duhul lui Dumnezeu, prin ordinea universală a întregii creaţii. Această ordine raţională şi unitară a creaţiei, pe care Sfânta Scriptură o prezintă ca „tărie” sau „firmament” (Psalm 18, 1), constituie mijlocul prin care Dumnezeu intervine personal şi continuu în actul creaţiei pentru a zidi rând pe rând toate cele văzute şi nevăzute, după planul Său veşnic, iar în cele din urmă să creeze omul ca o cunună a întregii zidiri. Despre această creaţie continuă a lui Dumnezeu, care se realizează prin energiile divine ce sunt voinţa Sa47, mărturiseşte şi părintele Staniloae atunci când spune că: „lumea s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra energiilor ei componente până când printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu (mâna lui Dumnezeu) a fost format organismul biologic în care a apărut în acelaşi timp, prin „suflarea” lui Dumnezeu, sufletul raţional al omului după chipul Creatorului său”48 . Într-un mod asemănător se pronunţă şi venerabilii noştri profesori; N. Chiţescu, I. Todoran şi I. Petreuţă, care ne arată că expunerea biblică despre creaţie (hexaimeronul) începe de jos în sus, astfel că fiecare regn şi fiecare specie apar ca mijloc de existenţă şi condiţie pentru cele imediat superioare: cel anorganic pentru cel vegetal, cel vegetal pentru cel animal, iar acesta din urmă pentru om. O specie superioară le presupune pe toate cele inferioare ei. “Aceasta nu înseamnă însă că speciile inferioare ar fi cauzele producătoare ale speciilor superioare. Rolul speciilor inferioare în raport cu cele superioare, care le urmează, se reduce la acela de a fi condiţie de existenţă pentru cele din urmă, dar şi aceasta prin orânduirea voinţei dumnezeieşti. Fiecare specie îşi datorează însă existenţa ei unui act creator special al lui Dumnezeu, pe care îl săvârşeşte în legătură cu cele ce preced şi cu cele ce urmează”49 . Această intervenţie repetată a lui Dumnezeu în crearea lumii, care depăşeşte autonomia lumii naturale admisă de creaţionism şi de evoluţionism, este expresia creaţiei continue pe care Dumnezeu Tatăl o realizează prin Logosul Creator şi a ordinii universale a creaţiei în Duhul Sfânt, potrivit planului Său veşnic cu privire la om şi lume.

Ordinea unitară a creaţiei în Logosul divin pune în evidenţă relaţia dintre timp şi eternitate în procesul de creaţie a lumii de către Dumnezeu, din două motive. Această ordine ne ajută să depăşim mai întâi creaţionismul, care consideră că omul şi lumea au fost create de Dumnezeu într-o clipită, pentru că priveşte creaţia şi omul din perspectiva eternităţii lui Dumnezeu, dincolo de timp50. Din cauza tendinţelor lui deiste, creaţionismul fuge de timp şi mişcare şi se refugiază în eternitatea lui Dumnezeu în chip platonic şi maniheic. Aceeaşi ordine ne ajută apoi să depăşim şi evoluţionismul, care ignoră eternitatea Creatorului şi închide omul şi lumea în sfera realităţii naturale, dominată de curgerea nesfârşită a timpului, fără început şi fără sfârşit definit. Din cauza înclinaţiilor lui panteiste, evoluţionismul clasic nu cunoaşte distincţia dintre timp şi eternitate şi confundă Creatorul cu creatura (Romani 1,25). Ordinea unitară a creaţiei în Logosul divin arată că omul şi lumea nu sunt închise în timp şi nu rămân în afara timpului, ci au fost create de Dumnezeu în timp ca să aspire şi să se împărtăşească de eternitatea Creatorului. Este adevărat că omul a căzut în păcat şi n-a mai urmat scopul pentru care a fost zidit de Dumnezeu, adică să înainteze împreună cu creaţia către eternitatea lui Dumnezeu. Dar păcatul nu ţine de esenţa creaţiei, cum socotesc maniheii până astăzi, ci de voinţa omului. Păcatul n-a distrus chipul lui Dumnezeu din om şi nici aspiraţia creaţiei spre mărirea fiilor lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte Apostolul Pavel (Romani 8, 20). Din iubire faţă de creaţia pe care a zidito, Logosul Tatălui Se întrupează la timp şi pătrunde în timp la plinirea vremii, ca să ne arate sensul creaţiei şi să pună temelia procesului de îndumnezeire a omului şi creaţiei, care începe potenţial pe pământ şi se va desăvârşi la a doua venire a Sa. Creaţionismul şi evoluţionismul sunt două teorii contradictorii care contribuie la secularizarea lumii şi provoacă derută în rândul celor ce le studiază, fiindcă ignoră locul central al Logosului Creator în întreaga creaţie, văzută şi nevăzută, şi raţionalitatea creaţiei atestată de Revelaţia divină şi de ştiinţa contemporană.

40 Ibidem, voi. III, p. 55.

41 Ion Străinescu, Creaţionismul ştiinţific, Editura Universităţii Bucureşti, 2000, p. 10

42 „Sfântul Maxim nu se mulţumeşte să respingă prin texte din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi afirmarea origenistă despre caracterul păcătos al mişcării, ci arată apartenenţa ei la firea creaturilor. Mişcarea a fost sădită în fiinţa făpturilor de Dumnezeu însuşi. Dumnezeu, o dată cu facerea lor, a sădit în ele mişcarea însufleţită de dorinţa de a înainta spre odihna ei cu Dumnezeu. El inversează triada origenistă: petrecerea în henadă, mişcarea, păcat şi naştere în lumea văzută şi arată că întâi e creaţia, apoi mişcarea şi la urmă, ca rezultat al ei, odihna fără sfârşit în Dumnezeu”. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB, voi. 30, EIBMO, Bucureşti, 1983, Introducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, p. 28 şi 27.

43 Ibidem, nota 205:” Veşnicia potenţială trebuie să treacă prin timp ca să ajungă la plenitudinea ei adevărată în Dumnezeu”. Nota 246: „în Dumnezeu îşi găseşte odihna şi stabilitatea toată mişcarea naturală. Mişcarea naturală e de la Dumnezeu şi înaintează spre stabilitatea în infinitatea lui Dumnezeu. Sfântul Maxim acordă un sens pozitiv mişcării naturale. Ea nu poate fi cugetată decât ca pornind de Ia Dumnezeu şi înaintând spre Dumnezeu; ea nu e produsul păcatului, ca la Origen. Dacă mişcarea apare o dată cu entitatea adusă la existenţă, iar aducerea ei în existenţă e de la Dumnezeu, ea nu poate înainta decât tot spre Dumnezeu”.

44 Armând Maurer, “Darwin, Thomists, and Secondary Causality”, în TheReview ofthe Metaphisics, March, 2000, voi. LXX, Nr. 3, Issue nr. 227, p. 491:” îs better for God the creator to do by means of secondary causes what he can do by himself’. Deşi scolastica susţine că lumea a fost creată de Dumnezeu, consideră totuşi că lumea ar evolua mult mai bine prin intermediul cauzelor secunde, în mod autonom, decât prin intervenţia şi lucrarea directă a lui Dumnezeu în creaţie, în calitate de Cauză primă a universului. Autonomia lumii naturale, întemeiată pe existenţa cauzelor secunde, care funcţionează independent de Creatorul lor, constituie o infirmare flagrantă a Revelaţiei divine cuprinse în Sfânta Scriptură, care subliniază de la bun început prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în creaţie (Facerea 1, 2).

45 Ion Străinescu, op.cit., p. 10.

46 Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în PSB, voi. 17, EIBMO. Bucureşti, 1986, p. 73. Sf. Vasile cel Mare spune că filosofii vremii sale „necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii”. Aceştia au alergat ca şi astăzi la „ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului”. 

47 Jean-Claude Larchet, La divinisation de l’homme selon Saint Maxim le Confesseur, Editions du Cerf, Paris, 1996, p. 114.

48 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 334. Relaţia creaţiei cu Dumnezeu trebuie văzută la trei niveluri: la nivelul Logosului divin, care este Cauza raţională a creaţiei; la nivelul energiilor necreate, în care sunt date raţiunile tuturor lucrurilor, şi la nivelul energiilor create, ca expresie a legilor naturale. Prin energiile necreate Logosul etern acţionează asupra energiilor create ale lucrurilor pentru a crea în cele din urmă omul ca o cunună a creaţiei.

49 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, op.cit, p. 501. P

sursa:CURS DE TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ ŞI DOGMATICĂ II
CREAREA LUMII , CONSIDERAŢII GENERALE ( http://ot.ubbcluj.ro)

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!