În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Voi înşivă ne veţi ajuta în rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora să fie un prilej de mulţumire către Dumnezeu pentru noi.”
Fraţilor şi surorilor! Aproape în toate Epistolele – pe care aproape pe toate le-a scris din închisoare –, Apostolul Pavel se ruga de fraţi: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru mine ca să mi se dea cuvânt să vestesc Cuvântul Domnului aşa cum trebuie”. Sfântul Pavel simţea nevoia de ajutorul fraţilor prin rugăciune. Aşa a trăit Biserica lui Dumnezeu întotdeauna. Iar Apostolul Pavel le aminteşte corintenilor: „Binefacerea făcută de voi nouă va face pe alţii ca să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru voi”. Puterea unei adunări, fraţilor, e rugăciunea. O adunare în care fraţii nu se roagă pentru fraţii lucrători şi o adunare în care fraţii lucrători nu se roagă e fără putere.
Iertaţi-mă, vreau să spun un lucru care va lămuri problema aceasta. În viaţa albinelor e o rânduială: matca depune ouăle în celule, pentru înmulţirea populaţiei. Dacă se întâmplă să dispară matca, se găseşte o albină care depune ouă, în locul mătcii, în celule. Dar din ouăle de albină ies trântori. Şi din ouăle de matcă ies albinele lucrătoare. Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră.
Am amintit şi [aseară] în puţine cuvinte: Duhul lui Dumnezeu, spune Cuvântul Evangheliei, ne va descoperi tot ce îi dă Domnul Iisus. O adunare trebuie să fie cârmuită de Duhul. Fraţii care vorbesc trebuie să vorbească din partea Duhului. Dacă vorbesc de la ei, ce se naşte? Tulburări, certuri, necazuri. Dar când vorbeşte Duhul lui Dumnezeu, uitaţi cu câtă dragoste citesc toţi credincioşii de pe pământ Biblia şi… nu bagă vină nimeni. Apostolului Pavel că a scris greşit. De ce? Pentru că n-a scris el. Duhul Sfânt l-a inspirat şi a scris cuvinte din partea lui Dumnezeu, care nu vor trece cât va trăi pământul acesta.
De aceea vă rugăm stăruitor. Ne despărţim acum, ne ducem la ale noastre. Aveţi poate fiecare o adunare, mai mică sau mai mare, în satele frăţiilor voastre. Rugaţi-vă pentru ea. Purtaţi-o în braţele de rugăciune, ca fraţii să poată vorbi. Să nu vă miraţi că nu pot vorbi. Poate nu sunt ajutaţi în rugăciune. Şi vă amintesc încă un lucru aici: sunteţi fraţi tineri, care munciţi în fabrică şi sunteţi lucrători. Şi lucraţi în adunare. Lucrând în fabrică, acolo sunt norme mari şi grele, acolo sunt greutăţi pe care le ştiţi cu toţii. Vii acasă întristat cu duhul şi deseară e adunare. Poate fratele acesta să vorbească în adunare dacă nu-i ajutat în rugăciune?
Ei, tocmai Apostolul Pavel, care era chinuit şi bătut şi cu bice, şi cu toiege, şi zdrobit cu pietre, el, după durerile pe care le avea în corpul lui, avea nevoie de ajutorul fraţilor, ca să se roage pentru el.
De aceea, vă leg de inimă lucrul acesta: dacă doriţi adunări bogate, să fiţi oamenii rugăciunii. Dacă doriţi ca fraţii să poată vorbi, să fiţi oamenii rugăciunii. Nu numai acasă, ci şi când staţi aici pe bancă – cum zice Cuvântul: „Rugaţi‑vă întotdeauna”. Deci şi-aici trebuie să ne rugăm.
S-a vorbit în seara aceasta – şi până acum am auzit – despre lucruri folositoare pentru noi. Eu m-am gândit la un alt subiect, pe care vreau să vi-l împărtăşesc şi frăţiilor voastre, de la I Tesaloniceni, capitolul 5, versetul 12: „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării pe care o fac ei”.
Iar în Evrei, capitolul 13, citim următoarele lucruri: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos”. Iar mai înainte: „Aduceţi‑vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”.
Fraţilor iubiţi, numai de la Domnul Iisus încoace aş vrea să vă amintesc: şi Domnul Iisus a ales, dintre toţi apostolii pe care i-a avut, pe Petru, Iacob şi Ioan, care erau priviţi ca stâlpi ai Bisericii. Fraţii, cu orice neînţelegeri între ei (neînţelegeri mai grele) şi cu orice deosebiri de vederi, alergau la cei ce erau priviţi stâlpii Bisericii şi se consultau cu ei, cerând sfat şi lămurire. Vedem că chiar Apostolul Pavel, după ce ne spune că Evanghelia propovăduită de el nu-i de obârşie omenească, pentru că n-a primit-o de la om, când s-a ivit neînţelegerea în familia lui Dumnezeu, pe care a ridicat-o Dumnezeu dintre toate neamurile (căci se ridicaseră fariseii şi cărturarii şi-au spus: „Dacă voi nu vă tăiaţi împrejur, cum şi Hristos S-a tăiat împrejur, Hristos nu vă foloseşte la nimic”), Pavel a avut discuţii grele cu aceşti oameni, dar n-a putut ajunge la nici un rezultat. Şi a fost silit Pavel să se ducă la Ierusalim (citiţi în Galateni, capitolul 2), ca să stea de vorbă cu cei ce erau priviţi stâlpii Bisericii. Şi zice: „Mi-e teamă ca să nu alerg sau să fi alergat în zadar”. Şi a pus problema înaintea stâlpilor Bisericii, care au studiat problema aceasta şi au dat lămurirea chiar prin Apostolul Petru, care a fost cel dintâi care a lucrat la inima lui Corneliu. Când lui i s-a arătat o faţă de masă cu tot felul de dobitoace şi i s-a spus: „Taie şi mănâncă!”, el nu înţelegea ce vrea să însemne dobitoacele acestea. Şi, pe când studia problema aceasta, trimişii lui Corneliu erau la poartă şi întrebau de Sfântul Petru. Şi, când el se frământa cu problema: „Ce-o să însemne animalele acestea, să le tai, să le mănânc?”, atunci – spune Cuvântul Domnului –, Duhul Sfânt îi spune: „Să te duci cu ei, că Eu i-am trimis”. Şi atunci s-a luminat mintea Sfântului Petru şi şi-a dat seama că, pentru că Israelul nu L-a primit pe Dumnezeu (cum a citit un frate, că: „El a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”.), va trebui să se întoarcă către neamuri. Iar pe ei, Dumnezeu i-a risipit pe toată planeta aceasta. Poate nu e colţişor de pământ pe planetă unde să nu fie cineva din poporul evreu. Îi va aduna Dumnezeu când se va împlini numărul neamurilor şi ei se vor întoarce şi vor intra în binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acum, din cuvintele acestea, fraţilor, [înţelegem că] orice societate omenească are un comitet; are un număr de oameni care conduc, nu? În toate cultele credincioase e tot la fel.
Lucrarea aceasta în care Dumnezeu ne-a trezit pe noi, pe lângă faptul că suntem noi ataşaţi Bisericii noastre şi conducătorii noştri spirituali ar fi preoţii şi ierarhia noastră, totuşi, în adunările noastre, pentru că dânşii nu prea iau parte, trebuie să fie unii fraţi pentru rezolvarea unor probleme. Apostolul Pavel spune: „Când se naşte vreo neînţelegere între voi şi nu vă puteţi înţelege, vă duceţi la judecătorii cei necredincioşi, ca să vă judece pe voi? Nu este nici un frate în stare să judece între frate şi frate? Vă duceţi la cei pe care Biserica nu-i bagă în seamă…”.
Deci iată că şi pe timpul acela, fiecare comunitate creştină, adunare creştină, trebuia să aibă fraţi de răspundere. Cine sunt aceştia? Lucrătorii! Aţi auzit: „…ei răspund în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele voastre”.
Fraţilor lucrători! Să băgaţi de seamă (cum a spus un frate care a vorbit aseară despre mândrie): vai de cel ce vorbeşte din mândrie! Vai de cel ce vorbeşte ca să-l audă oamenii, să-l laude! Vai de acela! Nu ne dăm noi seama ce spune Cuvântul… Fraţii lucrători, care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu, au răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru toate sufletele.
Fraţilor din satele de pe unde vă găsiţi: poate [aveţi] o adunare mai mare sau mai mică. Ştii că frăţia ta răspunzi în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele cărora le vorbeşti Cuvântul lui Dumnezeu? Din cuvintele tale te scoţi fără vină şi din cuvintele tale te învinuieşti.
Deci ce e de făcut? E de făcut să ne încadrăm în Cuvântul lui Dumnezeu: „Umblaţi cârmuiţi de Duhul”. Prea puţin s-a vorbit şi se vorbeşte despre Duhul. El este cârmuitorul vieţii noastre; cârmuitorul Bisericii lui Dumnezeu; cârmuitorul poporului lui Dumnezeu. Şi toate adunările sunt inspirate de acest Duh Sfânt, pentru creşterea şi desăvârşirea sfinţilor.
Într-un loc spune Apostolul Pavel: „Dumnezeu a rânduit în Biserică: întâi apostolii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, pentru desăvârşirea sfinţilor”. Iată de ce venim noi la adunare: pentru desăvârşire. Şi un frate sau unul pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu un dar, el trebuie să lucreze la desăvârşirea sufletelor.
Te simţi în stare fără Duhul Sfânt? Te simţi în stare să desăvârşeşti sufletele? Dar auziţi: „…să desăvârşească sfinţii”. Dar când am fost noi sfinţi? Va să zică Dumnezeu aduce în adunare sfinţi? Da! Sfânt înseamnă pus deoparte. Şi Biblia e plină de dovezi că, pe oamenii credincioşi, Dumnezeu i-a ales dinainte de întemeierea lumii. Şi le-a dat o misiune, ca, în anul, în ziua când Dumnezeu îi va chema în lucrare – ca răspunzători sau ca un frate oarecare –, el va trebui să-şi îndeplinească cu sfinţenie misiunea pe care o are.
Deci, fraţilor! În mâna frăţiilor voastre e, de voi depinde adunarea pe care o aveţi. De multe ori, printr-o lege a naturii, copiii seamănă ori cu tata, ori cu mama. Să ştiţi că adunarea seamănă cu fraţii lucrători. Dacă fraţii lucrători lucrează bine, şi fraţii sunt bine crescuţi. Dacă fraţii lucrători lucrează de ochii oamenilor, Biblia opreşte [aceasta], spunând: „Sunt unii care-L predică pe Hristos din duh de ceartă; alţii, din slavă deşartă; unii, din dragoste”. Deci trei feluri de semănători sunt, de lucrători. Din care facem parte noi oare? Să se împlinească [oare] cuvântul pe care l-a spus fratele mai înainte (pe mine m-a durut la inimă când a spus), că aseară au predicat unii fraţi ca să se-arată că ştiu ceva? Eu nu cred lucrul acesta. Eu am deplină încredinţare că fraţii sunt conştienţi – mai ales fraţii lucrători, care se ocupă cu Cuvântul lui Dumnezeu – că lucrează pentru desăvârşirea sfinţilor. Puterea aceasta o dă Dumnezeu; şi Dumnezeu Şi-a ales vasele pe care le alimentează cu Duhul Sfânt.
Eu asemăn cum am asemănat de multe ori: lucrarea Duhului Sfânt este ca şi curentul care luminează cortul acesta. Curentul nu se produce aici. Curentul se produce undeva… dar e un cablu care conduce curentul aici, care ne răspândeşte lumina. Aşa suntem noi. Dumnezeu lucrează mântuirea noastră. Fraţii lucrători sunt cablul. Ce s-ar întâmpla dacă, de la cablu, o şuviţă e ruptă? Mai poate ajunge curentul aici? Nu mai poate, nu? Tot la fel e şi-n viaţa adunărilor: dacă fraţii nu trăiesc călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, trăiesc în păcate, să ştiţi: adunarea aceasta nu poate progresa. Acolo sunt certuri, sunt neînţelegeri, sunt dezbinări, sunt frământări, pentru că lucrează… cum am spus: albina depune ouăle, din care nu pot să iasă albine lucrătoare, fraţi lucrători buni, care trebuie să fie în contact cu Duhul lui Dumnezeu, Care să comunice şi să descopere tot ce trebuie unei adunări pentru creşterea ei duhovnicească.
Părintele Iosif a arătat încă de la început şi a lucrat în colaborare. În colaborare avea, în primul rând – dintre fraţii tineri – pe fratele Ioan Marini, pe fratele Traian Dorz, apoi… Nicolae Vonica. Apoi era ajutat de Grigore Oprişan (avocat), de preotul Paschia şi aşa mai departe. Era ajutat. Şi Părintele a simţit nevoie de lucrul acesta. Şi-n Lucrarea noastră se simte nevoie de o colaborare, pentru că sunt probleme grele, fraţilor. Aici nu-i a judeca un proces. Aici e vorba de a răspunde de mântuirea unui suflet.
Să vă ferească Domnul să vorbiţi din mândrie. Mai bine, frate, taci din gură. Mai bine ia-ţi un cărbune sau foc în gură, [decât] să fii stăpânit de duhul acesta, ca să te arăţi oamenilor că vorbeşti. Sau din duh de ceartă… Nu există, când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte într-o adunare, să se-ntâmple ceartă sau un frate să-l jignească pe altul. Atunci nu mai vorbeşte Duhul lui Dumnezeu. Atunci vorbeşte firea noastră pământească, pentru ca să se arate cine este el; şi nu este cârmuit de Duhul Sfânt, ca să poată creşte sufletele pentru Dumnezeu şi pentru Lucrarea Sa.
Noi i-am rugat şi-i rugăm pe fraţii tineri: până mai aveţi fraţi bătrâni, luaţi legătura cu ei. Că se poate întâmpla foarte uşor [să nu-i mai aveţi]… cum se spune despre un împărat că a dat poruncă:
– Toţi bătrânii să fie ucişi. Nu ne mai trebuie bătrâni. Avem generaţia tânără, lucrăm cu ea. Bătrânii să moară.
Şi au început tinerii să-i omoare pe bătrâni. Dar un copil mai cu suflet şi a zis: „Eu nu-l ucid pe tata. Eu îl ascund, dar să nu ştie nimeni”.
Şi l-a ţinut multă vreme ascuns şi-i dădea mâncare, dar n-a ştiut nimeni. Şi atunci împăratul, ca să încerce tineretul acesta, le zice:
– Eu vreau să-mi faceţi o funie de nisip. Cu lungimea cutare şi grosimea cutare. Să mi-o faceţi!
Cine să poată face funie de nisip? Că nisipul se risipeşte numaidecât. Toată lumea era frământată şi îngândurată.
Copilul acesta bun la inimă se duce la tatăl lui să-i ducă alimentele şi tatăl îl vede supărat:
– Ce-i cu tine, măi copile? Te văd supărat.
– Apoi, tată, cum să nu fiu supărat, că împăratul a dat poruncă să facem o funie de nisip. Şi-am încercat, dar nu putem face.
– Măi copile, voi nu pricepeţi lucrul ăsta? Cereţi împăratului să vă dea o mostră, un capăt de funie, după care să faceţi şi voi funia asta de nisip.
Şi când s-a dus băiatul acasă, a cerut, împreună cu ceilalţi, împăratului:
– Daţi-ne un model, un capăt de funie, după care să facem funia.
Şi-atunci a zis împăratul:
– Tot mai este un bătrân în ţara asta. Deci a cunoscut [că mai era].
Fraţilor tineri! Pentru voi vin greutăţi mai mari, să ştiţi! Şi noi am avut greutăţi, dar peste frăţiile voastre vin greutăţi mai mari. Şi răspunderea creşte. Lucrarea a crescut. M-am minunat aseară de atâta tineret cât a fost în adunare. Şi m-am întrebat: de ce Dumnezeu îi cheamă pe tinerii aceştia? Ei, de ce-i cheamă: fetele acestea tinere vor fi mamele de mâine; tinerii aceştia vor fi lucrătorii de mâine. Când noi vom cădea de la postul de răspundere pe care-l avem, vin alţii şi iau steagul acesta ciuruit de gloanţe şi-l duc mai departe. Dumnezeu vă cheamă şi pe frăţiile voastre aşa cum îi cheamă pe atâţia tineri, ca să-i pregătească pentru ziua de mâine. De aceea amintim noi la toate nunţile şi am vrea totdeauna să spunem că în viaţa credincioşilor nu există divorţuri. Deschideţi-vă bine ochii când vă căsătoriţi. Cereţi-I lui Dumnezeu să vă călăuzească şi să vă lumineze mintea, ca să puteţi să v-alegeţi un tovarăş de viaţă. Viaţa are multe greutăţi.
Viaţa are atâtea greutăţi pe care voi, tineri dragi, nu le pricepeţi acuma. Dacă viaţa are atâtea greutăţi pentru lucrurile pământeşti, câtă greutate este pentru Lucrare, pentru mântuirea sufletelor? Căci spune [Cuvântul lui Dumnezeu] că un suflet, în faţa Domnului, e mai de preţ decât toată lumea. Vedeţi ce comori aveţi frăţiile voastre în adunare? Şi cu câtă dragoste priveşte Dumnezeu la comorile acestea pe care ţi le-a încredinţat ţie, frate, ca să lucrezi la desăvârşirea lor! Nu se poate să lucrăm, dacă n-avem cârmuirea Duhului Sfânt. De ce-au pierit atâtea adunări? Pentru că n-au fost cârmuite de Duhul Sfânt. De ce au căzut atâţia fraţi? Pentru că nu s-a rugat nimeni pentru ei, în rugăciunile lor, să-i ajute.
Vă leg de suflet lucrul acesta: „Ascultaţi de mai-marii voştri care vă vestesc Cuvântul lui Dumnezeu”. Pământul ţării noastre e plin de morminte sfinte, pământ pe care înaintaşii noştri au trăit când eram şi noi copii ca voi şi eram în Lucrare. A fost Părintele Iosif, a fost părintele Ouatu, a fost fratele Marini… au fost atâţia fraţi, că e presărată ţara noastră cu mormintele lor sfinte. În primele veacuri, Tainele sfinte, Împărtăşania, se făcea pe mormintele sfinţilor. Acolo găseau loc [creştinii] să se-adune, acolo unde a trăit unul care-a avut pe inimă Cuvântul lui Dumnezeu: acestea erau mormintele sfinte. Şi pentru noi, mormintele înaintaşilor noştri – pe care i-am cunoscut şi despre care ştim că s-au jertfit pentru Lucrare – [sunt sfinte]. Sărutăm ţărâna aceea, că, pentru noi, e sfântă. Ea acoperă un corp care a purtat o comoară a lui Dumnezeu în el. Şi rupem totdeauna câte o floare şi-o ducem la casele noastre, şi-o arătăm şi alor noştri, [spunându-le]: „E de pe mormântul Părintelui Iosif”; „E de pe mormântul fratelui Marini!”; „E de pe mormântul unuia sau al altuia!”… Pentru noi, sunt morminte sfinte.
Ne-am uitat cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire. Şi-a fost o mare binecuvântare trăirea lor pe pământ; dar a fost o binecuvântare şi moartea lor, că şi-au sfârşit cu cinste [alergarea], cum spune Sfântul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa”.
Haideţi, fraţilor dragi, să lăsăm şi noi aceste dâre de lumină în urma noastră! Ca mâine, nu vom mai face umbră pământului. Ca mâine, nu ne vom mai întâlni. Ca mâine, ne va aştepta Judecata lui Dumnezeu şi vom da seama de tot ce am făcut. Să lucrăm ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. Să vorbim ca pentru Dumnezeu. Nu ştiţi la ce cinste ne-a ridicat Dumnezeu pe fraţii lucrători? „Voi sunteţi lucrători împreună cu Dumnezeu!” Când lucrează Dumnezeu la mântuirea sufletelor, te alege pe tine, frate, să lucrezi la mântuirea sufletelor. La a celor care, ca mâine, vor moşteni Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Şi, dacă mântuirea sufletelor e-aşa de scumpă (…), te crezi pe tine, fratele meu, în stare să poţi lucra la desăvârşirea sufletelor? Vedeţi că-i greu să conduci o familie; poate o soţie sau doi copii. Dar să răspunzi înaintea lui Dumnezeu de un număr aşa de mare de suflete? Şi fraţii care au lucrat aici, fiecare, vor răspunde de tot cuvântul pe care l-au vorbit în seara aceasta. Că l-a spus cu un gând sau cu altul, că a fost un cuvânt care a venit de la Duhul Sfânt sau care a fost de la el, fiecare va răspunde de ceea ce a lucrat. Dar e păcat să se amestece firea pământească sau eul nostru în Lucrarea lui Dumnezeu, unde înaintaşii noştri, Părintele Iosif, cu şapte operaţii în trup, stătea şi scria nopţi de-a rândul, ca să ne trimită hrană de care noi ne bucurăm şi astăzi. [Stătea] cu genunchii adunaţi la piept, ţinând foaia de hârtie; şi dimineaţa – sunt martori… şi fratele Opriş, care a fost alături de el atâta timp – era stropită de sânge de la tuse. Cu şapte operaţii în corp… Şi l-au întrebat fraţii:
– Părinte, dar de ce te chinui aşa?
– Trebuie să trimit hrană fraţilor. Trebuie să le dau hrană.
Şi s-a gândit la noi toţi. Dar ce înfloritoare a fost Lucrarea pe timpul acela! Nu se ştia de ură. Nu se ştia de gelozie. Nu se ştia că unu-i mai mare decât celălalt. De fapt, aşa-i Lucrarea lui Dumnezeu. Să ne iese din minte că unul e mai mare decât altul! Sau că fraţii lucrători sunt conducători ai unei adunări. Nu, fraţilor! În Lucrarea Domnului, Domnul ne-a spus: „Cine vrea să fie mai mare, să fie slugă tuturor”. Să te-mbraci cu smerenia. Să ne-mbrăcăm cu smerenia! Dacă vrei să-ţi iei o răspundere aşa de mare, ia-ţi-o! Dar să ştii că vei primi răsplata după lucrul pe care l-ai săvârşit în Lucrarea şi-n Biserica lui Dumnezeu.
Să vă ridicaţi tremurând aci şi să vă rugaţi, fraţilor! Să vă rugaţi mereu lui Dumnezeu. Am văzut undeva că unii fraţi, când îi pui să vorbească… el începe să fluiere şi… cu atâta uşurătate ia Biblia în mână… Fraţilor, s-o luaţi plângând! Şi să vă rugaţi lui Dumnezeu, că asta-i comoara lui Dumnezeu pe care a câştigat-o prin moartea Fiului Său. Şi nu un suflet, ci miile şi sutele de mii de oameni care sunt în ţara noastră, ei trebuie să rămână cârmuiţi de Duhul Sfânt. Ca să nu ne trezim că Banatul crede într-un fel, Moldova crede într-altul şi Ardealul crede într-altul. Nu, fraţilor! Dacă v-am vorbit româneşte, toţi mă-nţelegeţi. Ce Duhul Sfânt descoperă în Banat, descoperă şi în Moldova, descoperă şi în Ardeal, descoperă pe toată planeta Pământ. Dar oamenii stăpâniţi de firea pământească, aceştia caută prozeliţi pentru ei, caută să arate alte căi: „La noi e bine!”, „Haideţi la noi!”, „La noi e mântuirea”. Fiecare te trage de mânecă.
Şi Domnul a spus lucrul acesta: „Va veni vremea când vor veni hristoşi mincinoşi şi vor zice: «Hristos e în odăiţe ascunse». Să nu-i credeţi! «Hristos e în cutare loc.» Să nu vă duceţi”. Hristos e aici! Hristos e aici, în Biserica noastră în care ne-am născut. Asta-i Casa lui Dumnezeu. A dovedit-o Mântuitorul: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”. Iar Apostolul Pavel, la Timotei, spune: „Dacă voi zăbovi, să ştii cum să te porţi în Casa lui Dumnezeu, care-i Biserica, stâlpul adevărului”. Asta-i Biserica.
Îmi iau îndrăzneala să spun că, dacă preoţii noştri n-o mai recunosc aşa, noi o recunoaştem. Dacă ei nu-nţeleg că acolo-i Casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului, aceste învăţături, cu care noi trebuia mereu să ne alimentăm, stau prăfuite în câte-o bibliotecă – cum am găsit în atâtea biserici. (…) Deci rostul nostru, fraţilor, n-a fost ca să înmulţim numărul sectelor. Rostul nostru a fost aici, în Biserica noastră, să reîncreştinăm Biserica noastră; că s-a prea păgânizat. A intrat băutură la Botezuri, la înmormântări… peste tot. La parastase, biserica miroase ca în cârciumi, de băutură. Nu e permis, fraţilor! Şi, împotriva acestor obiceiuri, noi trebuie să luptăm. Nouă ne trebuie o Biserică vie! Nouă ne trebuie o Biserică cârmuită de Duhul Sfânt. Nu ne luăm la ceartă cu nimeni. Dar dăm dovadă, prin practica vieţii noastre, că trebuie să trăim aşa ca să putem avea în ţara noastră această Biserică vie şi lucrătoare.
De ce noi nu putem pleca în alte părţi? – că am fost chinuiţi şi noi destul! (Am fost chinuiţi şi de mai-marii noştri, de preoţii noştri.) Dar nu plecăm din Biserica aceasta! Pentru că aici ne-a chemat Dumnezeu; şi aici vrem să lucrăm şi noi, pentru desăvârşirea sfinţilor, în Biserica noastră. Să putem dovedi şi noi, prin fraţii noştri pe care căutăm să-i creştem pentru Hristos, că Biserica poate să nască sfinţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Spunea un baptist Părintelui Iosif:
– Părinte Iosif, Biserica nu mai poate naşte. E o mamă stearpă.
– Biserica-i mamă stearpă? Veţi vedea voi că nu-i o mamă stearpă!
Şi a pus Biblia în mâna poporului, l-a alimentat din Cuvântul lui Dumnezeu şi [Biserica] a devenit o mamă rodnică, încât pe timpul Părintelui Iosif se ridicase Lucrarea Oastei la 700-800 de mii de suflete.
Au năpădit [sectarii] peste noi, peste fraţii noştri, pe care nu i-am pregătit să se lupte cu citate biblice împotriva altor credinţe, ci am căutat să le-arătăm dragostea lui Dumnezeu, mântuirea lui Dumnezeu. Ei i-au pregătit pentru război. Şi au răpit din mijlocul nostru atâtea suflete! Le-au răpit – vor răspunde! Eu asemăn aceasta cu o mamă: mama creşte doi sau trei copii, sau patru, cinci. Vine şi-i răpeşte cineva. El va răspunde! Asta-i o mamă vitregă, care a luat copiii. Niciodată copilul nu se va lipi de-o mamă vitregă cum s-a lipit de mama lui care l-a născut. Martori sunt, prin atâtea mărturisiri, cei care au plecat dintre noi. Au spus: „Dacă Lucrarea Oastei a avut ceva, a avut dragostea, pe care n-am întâlnit-o de când am plecat de-aici din Lucrare.
Ei, asta-i principal: să fie dragoste; iubire între fraţi. Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii! Iubiţi-vă din toată inima, cum Hristos ne-a iubit pe noi. Asta-i puterea unei adunări: dragostea! Căci arată Cuvântul: „De-aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, credinţă… să mut munţii, să‑mi dau trupul să se ardă, averea la săraci, dacă n-am dragoste, nu sunt nimica”. Arma puternică cu care noi căutăm să chemăm sufletele din lume să vină la Dumnezeu este dragostea lui Dumnezeu: că Dumnezeu te iubeşte, că Dumnezeu vrea să te mântuiască, vrea să facă din tine un copil al lui Dumnezeu.
Iertaţi-mă că am fost cam lung. Voiam să folosesc prilejul acesta aseară, când au fost atâţia fraţi, dar nu mai era timp. Căci… ştie Dumnezeu când ne vom mai vedea iarăşi. Şi veţi merge la casele frăţiilor voastre şi la adunările frăţiilor voastre şi de multe ori vă întrebaţi că fraţii… dispar fraţii, nu prea vin la adunare. Păi cum să vină, frate? Căci Părintele Iosif arăta documentat un lucru: în Veneţia este o biserică, în centrul oraşului. Şi în fiecare zi, un om vine cu un sac de seminţe pe care le aruncă în piaţa [din faţa bisericii]. La ora 12 se trage clopotul. Şi toţi porumbeii din oraş vin, când aud clopotul, căci ştiu că soseşte sacul de seminţe. Dar dacă ar trage clopotul, dar nu s-ar mai duce cel care aruncă seminţele, ar mai merge porumbeii? N-ar mai merge.
Tot aşa se întâmplă şi-n adunările noastre. Şi-n bisericile noastre. Tragem clopotul – bisericile sunt goale. De ce? Nu se dă hrană! Nu se dă hrană! Şi mulţi sunt geloşi pe noi, că Dumnezeu a ridicat din popor oameni plini de Duhul Sfânt, care vorbesc cu atâta măiestrie, că parcă au făcut Teologie. Asta-i datorită Duhului Sfânt. Şi de multe ori sunt geloşi pe noi.
Deci, fraţilor, căutaţi şi alipiţi-vă de preoţi. Alipiţi-vă de Biserică, [unde] se poate. Alipiţi-vă! Şi daţi dovadă că adunările noastre sunt mai numeroase decât oamenii care [se strâng] la biserică. Pentru că se dă hrană!
Domnul să ne binecuvânteze! Şi să ne dea putere, ducându-ne la casele noastre, să fim mai harnici, mai hotărâţi pentru o lucrare, mai hotărâţi de-a avea legătură cu Duhul Sfânt. Să fim oamenii rugăciunii şi să sprijinim Lucrarea din întreaga ţară şi pe fraţii lucrători care au răspundere mare pentru Lucrarea lui Dumnezeu, căci trebuie, la sfaturi, să ia hotărâri luminate de Duhul Sfânt, cum şi Apostolul Pavel spunea: „Ne-am adunat noi împreună cu Duhul Sfânt…”, şi au luat diferite hotărâri.
Duhul Sfânt să fie călăuzitorul acestei Lucrări pe mai departe, iar noi să lucrăm cu dragoste în tot ceea ce facem. Amin.
06. ASCULTAREA DE FRAŢII SMERIŢI ŞI RESPONSABILI
vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz)
la nunta de la Reşiţa – 16 septembrie 1973
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 3
