În Sărbătorile Crăciunului, fraţii şi surorile, cu toţii, mergeau cu colindele prin sat. Tot ce primeau de la colindat – bani, colaci, slănină şi ce mai aduceau fiecare de acasă – adunau la un loc, iar a doua sau a treia zi de Crăciun mergeau cu program religios la spitale, la închisori, la aziluri sau orfelinate şi împărţeau, în Numele Domnului, tuturor celor lipsiţi. Împreună cu darurile de mâncare duceau şi împărţeau cărţi, Biblii, iconiţe, pentru mângâierea celor suferinzi.
Tot timpul iernii surorile aveau grijă de casele sărace cu mulţi copii sau de bătrânii care n-aveau pe nimeni. Se înţelegeau între ele şi fiecare, la rândul ei, avea grijă, într-o zi, de mâncare caldă şi de curăţenie pentru aceştia.
În iarna aceea, surorile din Ghoroc au cumpărat împreună o văcuţă unei familii sărace cu opt copii, au îngrijit de aşternut de pat şi de îmbrăcăminte pentru o fată oarbă, au împletit ciorapi, sfetere şi şaluri de lână pentru copiii săraci din orfelinat… Unei tinere surori oarbe de 18 ani, care a murit la institutul de orbi, i-au cumpărat pentru înmormântare un costum de mireasă şi aşa au pus-o în sicriu. A fost ceva atât de duios şi mişcător! Părea un înger în sicriul ei alb, în haina de mireasă, albă.
De aceea şi Dumnezeu binecuvânta atât de mult casele acestor surori şi sufletele lor. De unde se lua atât de mult, nu se cunoştea nici o lipsă. Binecuvântarea lui Dumnezeu le dăruia şi mai mult.
În adunările lor, totdeauna pline, nu era niciodată decât bucurie şi dragoste. Abia aşteptau să se întâlnească şi nu se mai puteau despărţi. Îi apuca adeseori ora unu sau două noaptea, uitând că mai sunt pe pământ.
Vara mergeau la sapă sau la secerat din zori şi până noaptea, dar când era sâmbătă seara sau când era hotărâtă o zi de jertfă cu noapte de rugăciune, erau nelipsiţi cu toţii.
În ziua de jertfă îşi săpau sau secerau cu toţii holdele lor ca şi în celelalte zile, nu le era nici foame, nici sete. Iar seara, venind acasă, repede se spălau, îşi luau Biblia şi cartea de cântări şi plecau la adunare… Uneori, când adunarea era hotărâtă în alt sat, mergeau pe jos 10-15 km şi petreceau toată noaptea scurtă de vară în rugăciune. Se rugau pe rând, în genunchi: un frate şi două surori, apoi cântau o cântare. Din nou se ruga un frate şi două surori, apoi urma iar o cântare. Până se rugau toţi. După aceea luau un ceai cu o bucăţică de pâine. Şi, dacă nu era încă ziuă, se aşezau pentru puţină odihnă, care pe unde putea: pe scaune, la masă, cu capul pe mâini, câţi nu încăpeau pe paturi. Dimineaţa, iarăşi înapoi şi iarăşi la muncă. Şi, în Hristos, puteau totul. El îi întărea.
Înainte de Sărbătorile Paştilor sau ale Crăciunului, toţi fraţii şi toate surorile alegeau o zi când mergeau, pentru mărturisire şi cuminecare, împreună la biserică. În ziua aceea, după-masa, era o adunare deosebită şi bucuriile erau negrăite şi strălucite. Dragostea lor era mereu puternică şi fierbinte, mereu în starea cea dintâi şi nimeni nu simţea nici o oboseală, ci numai o bucurie neîntreruptă.
Toate mamele mergeau de mână cu copiii la adunare sau la biserică. Atunci când aceştia se făceau mai mărişori, spuneau poezii şi cântau în cor.
Cuvântul Domnului era atât de puternic, încât fetele îşi aruncau cerceii şi lănţişoarele şi se predau Domnului cu rugăciuni pline de lacrimi şi de pocăinţă…
Reveniseră vremile primilor creştini… Poporul nostru îşi trăia adevărata lui încreştinare.
Ce păcat de moarte au făcut toţi acei care au contribuit în vreun fel la curmarea acestui avânt ceresc, la înăbuşirea acestui foc sfânt, la întreruperea acestei lucrări înnoitoare!
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. II
