„Cât despre cei fricoşi şi necredincioşi, şi spurcaţi, şi ucigaşi, şi desfrânaţi, şi vrăjitori, şi închinători la idoli, şi toţi cei mincinoşi, partea lor este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua” (Apoc 21, 6-8).
Primii nu sunt menţionaţi necredincioşii sau desfrânaţii, sau cei mândri, ci fricoşii. Iar aceşti „fricoşi” menţionaţi aici sunt de fapt laşii, cei care se sperie atât de uşor de lucrurile de care nu ar trebui să fie înfricoşaţi. Căci tot Mântuitorul ne atenţionează: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt 10, 28).
Realitatea acestor zile este însă frica, frica deseori complet iraţională. Panica şi frica pun stăpânire pe oamenii societăţii actuale când se confruntă cu acest virus „care ucide trupul”. Omul actual, autonom faţă de Dumnezeu, nu-l cunoaşte pe cel care poate ucide sufletul şi nu-i vede faptele şi chipul ascunse în chiar evenimentele acestor zile. Acest virus care vine peste noi ca o plagă, precum acelea din Vechiul Testament, este folosit de vrăjmaşul mântuirii cu mare dibăcie, iar tragedia este că oamenii nu sunt atenţi la această acţiune a lui. Cea mai mare realizare a vrăjmaşului – prin intermediul virusului – este oprirea Sfintei Liturghii. Sfântul Apostol Pavel le scrie tesalonicenilor despre Ziua cea înfricoşătoare a Domnului: „Să nu vă amăgească nimeni, cu niciun chip; căci Ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte” (II Tes 2, 3-7). Vrăjmaşul este oprit de Duhul Sfânt, şi mai exact de Sfânta Liturghie, Jertfa cea nesângeroasă, după cum tâlcuieşte, printre alţii, şi părintele Arsenie Boca: „Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea sau o fereşte de urgiile antihristului”.
Trebuie să fim responsabili…, este adevărat. Trebuie să ne gândim la ceilalţi, însă trebuie să nădăjduim în Domnul. Ne putem închide în case, putem supravieţui oricărei molime, dacă însă lăsăm panica morţii să ne cotropească sufletele, atunci ne va merge numele că trăim, dar vom fi în fapt morţi (cf. Apoc 3, 1). Frica este cea care ne închide azi bisericile, lipsindu-ne pe noi, creştinii – care suntem prada cea mai vânată a diavolului – de Pâinea Vieţii. Lupta vrăjmaşilor nu este împotriva trupurilor, ci a sufletelor. Şi tocmai în aceste condiţii, în această situaţie care necesită luptă „până la sânge”, ţările noastre aşa-zis „creştine” îşi închid de bună voie bisericile, de frică, uitând că „lumea zace în cel rău”. Suntem confruntaţi cu o lucrare de amăgire, una dintre acele „amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării”, menţionate de Sfântul Apostol Pavel (II Tes 2, 10). Şi, din păcate, marea parte a creştinilor se dă la o parte din calea tăvălugului celui rău.
Martirii nu au făcut aşa. Vremea sfârşitului lumii nu a venit încă. Dar cu fiecare zi pe care o trăim în frică, venirea ei se accelerează. Să ne silim cu toată puterea, în rugăciune şi în cuvânt, să fim în ceata lui Hristos, nu în cea a fricoşilor. Nu credinţa se naşte din frica de Dumnezeu, ci frica de Dumnezeu, din credinţă. Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Frica de lume ne leagă de lume, ne face să ascultăm de ea şi să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinţă. Frica de lume trebuie contracarată printr-o frică şi mai mare: prin frica de Dumnezeu. Frica de lume o pătimim, ea ne stăpâneşte prin slăbirea voinţei noastre. Frica de Dumnezeu e o forţă care întăreşte voinţa noastră. Frica de Dumnezeu e o frică de judecata Lui, care va pecetlui pentru veci soarta noastră; e frica de judecata din urmă şi de chinurile unei veşnice existenţe neautentice, nedepline. În acest sens frica de Dumnezeu este nedezlipită de gândul la Judecata din urmă.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Frica este de două feluri: una curată, iar alta necurată. Astfel, frica ce se naşte din aşteptarea pedepsei pentru greşeli, având drept pricină a naşterii ei păcatul, întrucât nu e curată, nu va rămâne totdeauna, ci va dispărea împreună cu pă catul. Dar frica curată care stăruie întruna, chiar fără amintirea păcatelor, nu va înceta niciodată, fiindcă este fiinţială. Ea ţine oarecum de raportul lui Dumnezeu cu făptura, ca Unul ce-Şi face vădită slava Sa care e mai presus de toată împărăţia şi puterea”. Sf. Ioan Scărarul îi închină gândului la moarte un capitol întreg, între cele treizeci din „Scara” sa: „Precum pâinea este cea mai trebuincioasă dintre mâncări, zice el, aşa gândul la moarte e cel mai necesar dintre toate lucrurile. Gândul la moarte naşte în cei ce vieţuiesc în mijlocul lumii osteneli şi deprinderi cuvioase, mai bine zis dispreţul plăcerilor; iar în cei retraşi din zgomot, lepădarea grijilor, rugăciune continuă şi paza minţii”.
Semnul adevărat al celor care cugetă întru simţirea inimii la moarte este neîmpătimirea de bunăvoie faţă de toată zidirea şi părăsirea totală a voii proprii. Credinţa sinceră ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne ajută să ne punem serios problema vieţii duhovniceşti.
Înţeleptul Solomon ne spune: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7). Isus, fiul lui Sirah, spune în acest sens: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38).
Cele patru cuie duhovniceşti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ţi mai îngăduie să trăieşti de capul tău, sunt: aducerea-aminte de moarte, aducerea-aminte de judecată, aducerea-aminte de rai şi aducerea-aminte de iad. Când era pe moarte Avva Arsenie „l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: Într-adevăr şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: Într-adevăr, frica cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut călugăr. Şi aşa a adormit”.
Mulţi dintre noi mor cu sufletul, dacă nu au murit deja. Şi această moarte – moartea sufletului – este moartea adevărată, după cum spune Sf. Grigorie Palama, mult mai cumplită decât moartea trupului, pentru că moartea trupului este trecătoare, trupul va învia în Ziua celei de-a doua Veniri. Dar după cum sufletul poate muri înainte de moartea trupului, el poate şi învia înaintea învierii celei de obşte.
Sfinţii Părinţi ne spun hotărât: tuturor oamenilor le trebuie în aceeaşi măsură frica de Dumnezeu. Noi suntem cei care, în mândria noastră, ne îndoim de faptul că ea ne mai trebuie acum, în secolul XXI. Dar Sfinţii Părinţi au dovedit toate cele ce s-au spus până acum – inclusiv că ne face neapărată trebuinţă frica de Dumnezeu – nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Să ne învrednicească Dumnezeu a dobândi frica de El, ca început al începutului înţelepciunii Sale în viaţa noastră, pregătindu-ne cât mai conştiincios pentru întâlnirea cu Dumnezeul nostru Mare. Amin!
Slăvit să fie Domnul
Pr. Nelu PAVEL
