Meditaţii

„Gândul care era în Hristos Iisus”…

„Gândiţi-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Iată cursa! Cursa cea mai primejdioasă este aceasta, că nu ne gândim la lucrurile de sus, de aceea ne prinde iureşul!… Iureşul răutăţilor, plăcerilor şi poftelor de pe pământ; pentru că nu ne gândim la lucrurile de sus. „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Auziţi, iubiţilor, auziţi, iubitelor! Cercetaţi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi o să vă convingeţi… Căci zice: „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Aceasta e o taină, e taina tainelor. Viaţa ta… viaţa ta, până ieri, alaltăieri stricată, rea, necredincioasă, putredă în ticăloşii, acum să fie atât de înaltă, încât să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu!…

Cineva punea odată întrebarea: „Oare unde era Dumnezeu Tatăl atunci când Domnul Iisus murea pe cruce şi a spus: «Eloi, Eloi, lama sabahtani?», sau, după traducerea dintr-o altă Biblie: «Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»)”? Poate ar fi răspuns în clipele acelea Părintele ceresc: „Tu nu vezi ce ai încărcat asupra Ta? Că ai încărcat nelegiuirea unui neam întreg! Şi a trecutului, şi a prezentului, şi a viitorului. Ai încărcat toate păcatele asupra Ta, dacă zici că Te-am părăsit. De aceea Te-am părăsit”. Dar vine Sfântul Apostol Pavel şi explică enigma, minunea, şi spune: „Nu! Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Vedeţi, când întreabă Domnul Iisus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, Sfântul Pavel spune: „Nu L-a părăsit, ci Dumnezeu era în Hristos. Părintele era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Voia cu orice preţ şi Părintele ceresc să aibă parte la împăcarea ta, la iertarea ta, la curăţirea ta, la sfinţirea ta, la întoarcerea ta, la pocăinţa ta. Lucrarea aceasta nu-i numai a Fiului; e şi a Tatălui, şi a Duhului Sfânt. Despre Duhul Sfânt ştim ce frumos ne spune Sfântul Pavel şi ceilalţi Sfinţi Apostoli şi prooroci: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt, prin Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. Să nu-L întristăm!

Prin ce întristăm noi pe Duhul Sfânt? Prin atitudinea noastră, prin mişcările noastre, prin faptul că nu ne gândim la lucrurile de sus, ci suntem vrăjiţi… aşa cum se spunea că odată, pe mări, erau nişte sirene care vrăjeau cu cântările lor şi-i amăgeau pe tineri. Aşa lumea aceasta e o sirenă cumplită şi groaznică ce ne amăgeşte. Şi ne amăgeşte pe toţi, de la mic la mare, de la tânăr la bătrân. Pentru fiecare are ceva de spus. Pentru fiecare are ceva… o marcă de recomandat.

„Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Din pricina aceasta cădem în atâtea curse: pentru că nu ne gândim la lucrurile de sus. „Şi să aveţi în voi gândul care era şi în Hristos Iisus”, spune Sfântul Pavel. Ce gând era în Hristos Iisus? Ce gând era? „Gândul care era în Hristos Iisus”… Cum? Hristos Iisus, Domnul nostru, Domnul Slavei, Mirele Bisericii, nu avea decât un singur gând? Da, fraţilor! Da! El avea un singur gând: acela de a mântui o lume nelegiuită. Şi pentru aceasta a făcut orice. Orice! S-a dus până la moarte. Iar moartea I-a fost pe cruce.

Fraţilor dragi, să ne gândim la lucrurile de sus. Şi zice apoi versetul următor: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Ce bine-i să avem o viaţă ascunsă… Poate să ne caute securitatea… poate să ne caute sfatul… poate să ne caute un criminal… poate să ne caute cine vrea; prieten sau vrăjmaş! Şi mai ales vrăjmaşii dacă ne-ar căuta… Să ne caute cu lumina aprinsă! Să ne caute cum – nu ştiu, Socrate sau care din filozofii greci – căuta dreptatea cu lumina aprinsă ziua la amiază… cu felinarul aprins. Şi n-are să ne găsească, dacă viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Dar dacă nu este ascunsă acolo, atunci noi unde suntem?… Noi încă suntem la periferie. Aşa cum îi spuneam odată tatălui meu, fie iertat, care a fost dascăl de biserică. El îmi spunea că undeva, la sapă la vie, cineva îl tot batjocorea pe un credincios şi nu-l mai slăbea deloc cu batjocurile. Şi tatăl meu, fiind dascăl, i-a luat [aceluia] apărarea şi i-a spus [celui ce-l batjocorea]: „Măi, pe omul ăsta care vorbeşte din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu nu-l mai batjocoriţi, că râdeţi de Dumnezeu”. Şi atunci bietul om i-a spus tatălui meu: „Dumneata nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi tata mi-a spus oarecum mândru că acela căruia i-a luat apărarea i-a spus lui că nu-i departe de Împărăţia lui Dumnezeu. [Atunci] i-am zis: „Dumneata de ce nu i-ai spus că ce folos [ai avea] dacă ai fi chiar lângă uşa Împărăţiei lui Dumnezeu, ca acele cinci fecioare nebune, care tot afară a rămas?”.

Sau cum este o istorioară că, undeva prin junglă şi prin pădurile Africii, se făcu o vânătoare de lei. Şi acolo, vânătorii au o căsuţă în mijlocul pădurii şi fiecare vânător are cheie la căsuţa aceasta. Dacă vrea să doarmă sau să mănânce, sau să-şi încarce, să-şi pregătească arma, ei acolo stau. Căci încolo, când iasă afară, ei trebuie să stea mereu cu arma la ochi. Şi a ieşit din căsuţă unul, s-a dus şi îndată a văzut că vine o fiară spre el, un leu cumplit. S-a pus într-un genunchi, că era la mare distanţă, şi-a tras. Arma nu s-a slobozit. A tras cu a doua ţeavă… nu s-a slobozit. N-a mai avut timp să descarce şi să încarce arma. A luat-o la fugă spre căsuţă, că era foarte aproape. Dar pe drum, fugind, a pierdut cheia. Şi fiara l-a sfâşiat lângă uşă. Uşa era din scândură de doi, trei centimetri. Dacă ar fi fost cineva înăuntru şi, auzindu-l că se vaietă afară, ar fi zis: „Dragule, nu te văita, că doar tu eşti aci lângă adăpost. Eşti aici lângă uşă!”, ce-ar fi răspuns el? „Ce folos dacă nu sunt înăuntru! Dacă-s afară, fiara mă sfâşie… uite, mă sfâşie!” Noi putem să fim foarte aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, aproape de tot. Cu asta să nu ne mângâiem. Unii oameni sunt buni. Sunt buni în felul lumii. Sunt buni, sunt drepţi, sunt cuminţi, sunt cinstiţi, nu-s lacomi de avere… Dar le trebuie neapărat naşterea din nou, fără care nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dragii mei, cu dreptatea noastră nu putem merge mai departe. Şi sfântul prooroc Isaia, dacă nu mă înşel, spune aşa: „Dreptatea noastră înaintea Lui apare ca o cârpă lepădată”. Aşa-i dreptatea noastră.

Dar când dreptatea noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, când dreptatea noastră este verificată şi trecută prin dreptatea Lui, atunci noi apărem neprihăniţi, drepţi, sfinţi, curaţi, buni, deşi suntem plini de rele şi de ticăloşii. Dar zice proorocul Isaia: „Şi voi arunca în fundul mării păcatele lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de ele”, dacă ne întoarcem la El. Deci condiţionat.

din vorbirea fratelui Ioan Opriş de la nunta de la Teişoara (Botoşani) – septembrie 1980

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 6