Slăvit să fie Domnul că a venit şi în viaţa noastră, şi în ţara noastră, şi în Biserica noastră această Lucrare sfântă a lui Dumnezeu, care ne-a trezit pe noi ca o trâmbiţă cerească, din somnul păcatelor, din moartea păcatelor în care eram. Şi ne-a spus: „Nu aşa se petrece! Nu aşa trebuie trăită viaţa! Nu aşa trebuie petrecuţi morţii noştri, nu aşa trebuie să petrecem noi în jurul sicrielor şi în locul acesta în care moartea e pe lângă noi şi ne vorbeşte atât de cutremurător fiecăruia dintre noi”. Şi atunci a început să ni se deschidă nouă ochii şi să vedem şi noi lumina adevărată; şi să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, care era aşa de străină de noi, de ni se părea că nici nu există. Mulţi dintre noi nici nu ştiam că există această carte.
A fost un om trimis de Dumnezeu. Şi omul acela ne-a trezit. Şi omul acela ne-a pus în mână Cartea lui Dumnezeu. Şi omul acela ne-a învăţat cum trebuie să trăim noi lângă morţii noştri, petrecerea lor, ne-a învăţat pe noi cum să ne trăim viaţa noastră în credinţa noastră. Că cei lângă care eram nu ne-au spus niciodată… Şi acela este părintele tău adevărat, care te naşte pentru viaţa veşnică. Pentru că, de cele mai multe ori, părinţii noştri cei trupeşti n-au ştiut, sărmanii, mai mult decât au ştiut [cei dinaintea lor, care au] trăit în păcat şi în întuneric; şi ne-au lăsat şi pe noi cum au fost şi ei… Dar acela care a fost părinte duhovnicesc ne-a trezit la lumină şi ne-a arătat cum să petrecem noi lângă sicriul celor iubiţi ai noştri, aducându-ne aminte de Cuvântul lui Dumnezeu şi pregătindu-ne, ca şi noi, când vom ajunge într-un astfel de loc cum sunt ei, să mergem liniştit şi frumos pe calea morţii, cum am mers pe calea vieţii. Este un proverb care spune aşa: „Când ştii că ai să pui curând mâinile pe piept, caută să le pui bine”. Şi căutarea asta de a pune bine mâinile noastre pe piept este cel dintâi pas, cea dintâi înţelepciune: întoarcerea la Dumnezeu, predarea în slujba lui Dumnezeu, legământul cu Domnul, naşterea din nou şi începutul unei vieţi noi. Pentru că numai pregătindu-ne în felul acesta, atunci când va veni vremea să ne punem mâinile pe piept, le putem pune bine.
Cuvântul Domnului spune aşa: „Ferice de morţii care mor în Domnul, căci faptele lor îi urmează”. Exemplul pe care-l avem aici în mijlocul nostru despre viaţa şi moartea surorii noastre este o pildă pentru noi. O pildă care ne vorbeşte mai mult decât orice alt cuvânt. Pentru că fiecare dintre noi avem de trecut pe acest drum, dar nu-i tot una cum trecem. Un înţelept spunea: „Lemne bune, lemne rele, toate ard. Numai căldura lor nu-i la fel; numai cenuşa lor e alta. Zile bune, zile rele, toate trec. Numai apusul lor nu-i la fel; numai rodul lor e altul. Oameni buni, oameni răi, toţi mor. Numai moartea lor nu-i la fel; numai veşnicia lor e alta”. Fericit este cel care vede înainte şi se gândeşte înainte la aceste lucruri, că înapoi degeaba se mai gândeşte. Pe sicriul acesta scrie că sora noastră Bar Ecaterina a trăit 55 de ani. 55 de ani… o vârstă la care, e adevărat, mulţi nu ajung. Dar e tot aşa de adevărat că mulţi o trec. Data naşterii noastre ne-o ştim fiecare. Data morţii, anul morţii nu şi-l ştie nimeni. Înţelept e acela care se pregăteşte dinainte, pentru ca, oricând va veni data aceasta, ziua aceasta, ceasul acesta, să poată trece liniştit.
Un frate de-al nostru povestea o întâmplare care se poate petrece în fiecare sat. Era, într-o comună, cimitirul neîngrădit. Crucile erau răsturnate, ca acolo unde animalele se duc libere prin cimitir. Preotul le-a spus odată la o adunare parohială cetăţenilor:
– Trebuie să strângem bani, să îngrădim cimitirul, că toţi avem nevoie şi toţi avem de mers acolo.
Un tânăr s-a ridicat:
– Să dea cei bătrâni, că ei se duc! Ei, este sigur că se duc. Noi, cei tineri, mai avem vreme.
Şi s-a împotrivit, să nu dea nimic pentru îngrădirea şi pentru îngrijirea cimitirului. Dar cel dintâi pe care l-au înmormântat după aceea a fost chiar tânărul acela. Dumnezeu i-a arătat că viaţa nu-i sigură pentru nimeni şi că nimeni nu trebuie să vorbească cu îndrăzneală despre moarte şi despre lucrurile acestea despre care trebuie să vorbeşti totdeauna cu cutremur şi de care să te apropii cu teamă şi cu frică de Dumnezeu. A fost o pildă pentru tot satul întâmplarea aceasta. Şi a fost un exemplu cutremurător pentru toţi. Pentru ca omul să nu vorbească niciodată cu îndrăzneală împotriva lui Dumnezeu şi împotriva morţii. Să nu fie niciodată nimeni sigur de ziua de mâine. Dacă este ceva bun, să-l facă astăzi, deplin încredinţat că oricare dintre noi putem ajunge să avem cel dintâi nevoie de un sicriu, de o cruce, de-un cimitir.
Cuvântul lui Dumnezeu este acela care ne înştiinţează – şi-i fericit acela care ţine seama de acest Cuvânt. Niciodată şi nicăieri n-avem un prilej mai potrivit să ne gândim la slăbiciunea firii noastre şi la grabnica noastră plecare de pe pământ ca într-o seară de priveghere lângă un sicriu al unei fiinţe care până ieri a fost printre noi, cu care am vorbit, cu care ne-am petrecut, ne-am ajutat, ne-am mângâiat şi ne-am călăuzit unii pe alţii, îndemnându-ne la dragoste şi la fapte bune, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu de fiecare dată când un suflet credincios de frate sau soră sfârşeşte cu bine călătoria vieţii şi ajunge acasă. Ce fericite sunt aceste două cuvinte: „Merg acasă!”. De multe ori mi-am adus aminte de aceste două cuvinte lângă sicriele celor iubiţi care au plecat.
Eram copil… Am fost odată la munte. Şi era departe până acolo… Şi când am venit înapoi era seară. Veneam cu mai mulţi; obosiţi, flămânzi, rupţi de oboseală. Şi, când unul dintre noi ajungea pe lângă casa lor, ce fericit era când spunea: „Eu am ajuns acasă!”. Noi mai aveam de mers… Eram obosiţi şi fiecare pas ne părea o greutate. De fiecare dată când cineva ajungea acasă şi intra pe portiţă era fericit.
Noi călătorim acum tot aşa. Unii dintre noi ajung mai repede acasă. Ce liniştiţi şi fericiţi sunt cei care intră acasă când e noapte, când e oboseală, când e greu, când e furtună afară! Şi ce greu e pentru ceilalţi care trebuie să mai meargă, care mai au încă de mers şi drumurile deseori sunt cu noroaie şi vremea adeseori e grea, şi drumul e aşa de apăsător până când ajungi… Pe calea vieţii noastre acum, cei care am petrecut atâţia ani şi avem viaţa înapoi, am ajuns obosiţi. Abia aşteptăm să ajungem şi noi. Fericit e cine ajunge cu bine şi poate intra… „Am ajuns acasă… Mulţumesc lui Dumnezeu”. Pe drumul vieţii sunt atâtea primejdii pentru toţi! Din cauza necredinţei, viaţa sufletească a ajuns foarte grea pe pământ. Dumneavoastră, cei mai în vârstă, vă aduceţi aminte despre părinţii noştri, înaintaşii noştri, câtă frică de Dumnezeu au avut. Cum ştiau ei să respecte sărbătorile, posturile, tot ce era sfânt în viaţa lor. Ei n-au cunoscut prea mult, n-au ştiut atâta carte, [n-au avut] atâtea cunoştinţe câte avem noi. Dar atâta cât au ştiut, puţinul pe care l-au ştiut l-au trăit cu toată credinţa lor. Şapte săptămâni înainte de Paşti, în oalele lor nu fierbeau mâncare de dulce. Au avut, în viaţa lor, temere de Dumnezeu şi respect de tot ceea ce au ştiut că este sfânt. Înfrânarea lor era rodul credinţei lor şi al dragostei lor de Dumnezeu.
Când oamenii au zis: „Cunoaştem mai mult! Ştim mai mult!”, au început să trăiască mai puţin temerea de Dumnezeu şi respectul faţă de lucrurile sfinte.
Când eram copil, dacă la şapte sate era un om care înjura Numele lui Dumnezeu, vorbeau despre el ca despre ceva îngrozitor şi rar. Acum şi copiii înjură Numele sfânt al lui Dumnezeu; şi femeile înjură Numele sfânt al lui Dumnezeu. Fărădelegea, păcatul s-au înmulţit atât de mult… De aceea viaţa sufletească, de aceea viaţa de credinţă a decăzut. Acum oamenii care se chemă credincioşi trăiesc cu mai puţină frică de Dumnezeu de cum trăiau oamenii care erau necredincioşi atunci. Oamenii fără cunoştinţă aveau în sufletul lor înnăscută cinstea, temerea de Dumnezeu şi evlavia. La nivelul cunoştinţei lor, cât ştiau ei, s-au silit să trăiască cu evlavie şi se fereau de ceea ce este rău. Acum, din cauza lipsei de credinţă, din cauza înmulţirii păcatului, a slăbit atât de mult credinţa chiar şi în cei credincioşi. Şi, în loc să trăiască cu frică şi cu evlavie, în smerenie şi în sinceritate, şi-n supunere Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns să facă, cei mai mulţi, un prilej de certuri şi de dezbinări, şi de răstălmăciri din Cuvântul lui Dumnezeu, păcătuind astfel nu prin necunoaştere, ci prin cunoaştere împotriva lui Dumnezeu.
Deci, în toată starea aceasta slabă şi întunecoasă, şi grea, când vedem o viaţă sfântă a unei fiinţe credincioase, care-şi duce în smerenie, în frică de Dumnezeu şi-n evlavie viaţa şi şi-o sfârşeşte cu bine, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu. Pentru că credinţa e tot mai puţină; dragostea adevărată de Dumnezeu este tot mai puţină; viaţă sfântă şi ascultătoare de Dumnezeu e tot mai rară pe pământ. Şi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu când mai vedem în jurul nostru şi-n mijlocul nostru astfel de oameni pentru care putem mulţumi lui Dumnezeu şi-n urma cărora putem şi noi păşi liniştiţi: şi copiii, şi fraţii, şi ceilalţi, pentru că viaţa lor a fost o pildă binecuvântată.
Ce fericiţi am fi şi noi dacă, lângă sicriul nostru, alţii vor putea spune mâine acelaşi lucru! Că am fost un părinte credincios, un soţ credincios, un fiu credincios, un frate credincios, un vecin credincios, un sătean credincios, un om credincios.
din vorbirea Fratelui Traian Dorz de la o adunare de priveghere, Ceişoara – 1 martie 1980
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 6
