Meditaţii

Grădina noastră sufletească şi ogorul nostru sufletesc

Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă mare în care toată lumea să poată vedea. Biblia aceasta este Cartea Vieţii. De ce Cartea Vieţii? Pentru că toată via­ţa de pe pământ e oglindită aici. Toată istoria omenirii şi din trecut, şi din prezent, şi din viitor e scrisă aici. Şi nu numai istoria omenii întregi, ci istoria fiecărei generaţii şi a fiecărui popor, şi istoria fiecăruia dintre noi. Aici sunt cuprinse toate părţile fiinţei noastre: şi partea cuvântului, şi partea gândurilor, şi partea simţirilor. Cuvântul lui Dumnezeu, [se] spune, e ca o sabie cu două tăişuri, care pătrunde şi desparte gândurile de simţiri, sufletul şi duhul omului. Până acolo, adică în fundul inimii, vrea El să cureţe.

În această oglindă ne putem privi toţi. Dar cum ne privim noi în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu? Avem în casa noastră Biblia. De cele mai multe ori, noi ne privim ca printr-o vitrină de la oraş când trecem pe lângă ea. Trecem grăbiţi şi ne uităm în vitrină. Ce putem noi să vedem din amănuntele fiinţei noastre şi din înfăţişarea noastră privindu-ne, din mers, într-o vitrină? Alţii se opresc puţin în faţa unei oglinzi, cum spune Sfântul Apostol Iacob: „…se uită ca într-o oglindă şi după aceea pleacă şi uită cum era”. Alţii se opresc adânc şi se uită cu de-amă­nuntul. Şi aceştia îşi văd toate petele, nu numai de pe faţă, ci şi de pe gânduri, şi de pe conştiinţă. Şi, când cineva aşa se priveşte în Cuvântul lui Dumnezeu, se descoperă. Şi atunci vine să se cureţe în faţa Domnului. Cuvântul Domnului ne arată petele fiinţei noastre şi Sângele Domnului ne spală aceste pete de peste cuvintele noastre, de peste gândurile noastre şi de peste simţirea noastră.

Cuvântul lui Dumnezeu nu numai în întregimea lui e ca o oglindă mare. Ci ca şi cum [ai] desface într-o mie de părticele o oglindă mare. Că fiecare părticică îţi arată acelaşi lucru pe care ţi l-a arătat oglinda întreagă. Adică în fiecare verset de-aici, când ne privim noi în el, ne vedem înfăţişarea noastră sufletească aşa cum suntem.

Ce bine-i dacă noi ne cercetăm din toată inima, dorind ca Cuvântul Domnului să ne arate şi noi să dorim ca Sângele lui Hristos să ne spele de orice păcat. În felul acesta, harul lui Dumnezeu ne aduce la această cunoaştere şi la această trăire. În felul acesta numai, când ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea cum este, de fapt, grădina noastră sufletească şi ogorul nostru sufletesc.

Trecând, am mai văzut şi grădini în care nu era nimic. Locuri în care erau numai pietre şi bălării. Locuri în care erau numai spini sau în care nu se însămânţase nimic. Umblau pe-acolo trecătorii şi de-o parte, şi de alta. Mântuitorul, când ne-a înfăţişat Pilda semănătorului, cam aceste trei, patru feluri de grădini şi de stări ne-a arătat. Un loc bătătorit, în care nu prinde nici o sămânţă… pe-acolo pe unde trec toţi. Cui îi place să stea mereu pe drumuri, cui îi place să stea mereu în mijlocul poveştilor şi fleacurilor lumeşti, în inima aceluia, chiar dacă se seamănă un cuvânt bun, lumea, anturajul, prieteniile lumeşti, duhul veacului acestuia de pe unde îi place să umble adeseori nimicesc şi răpesc tot, orice sămânţă bună. Cui îi place să stea mereu de poveşti, cui îi place literatura lumească, cui îi plac distracţiile lumeşti, cui îi plac discuţiile acestea uşuratice, din inima aceluia, orice sămânţă bună o răpesc duhurile acestea care nimicesc tot ceea ce este sănătos, serios, adânc cu tot ceea ce este uşuratic, nepăsător şi flecar.

Cine se lasă copleşit de îngrijorările lumii acesteia şi cine se preocupă prea mult de aceste lucruri şi prea puţin de celelalte seamănă cu acel pământ umplut de spini şi de buruieni care îneacă orice sămânţă bună.

Nu de mult ne-am întâlnit cu nişte fraţi din Iugoslavia. Şi unul se lăuda:

– Acum doi ani am făcut patru vagoane de porumb. Anul trecut am făcut zece vagoane de porumb.

Mi s-a umplut inima de întristare şi am spus:

– Zece vagoane de porumb, frate?… Da’ ce faceţi cu el?

– Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă…

– Şi ce faci cu ele?

– Păi la noi aşa fac toţi.

– Din cauza aceasta pierdeţi sufletele voastre.

Au ajuns să fie robiţi de lucrurile firii pământeşti. Nu mai poţi vorbi cu ei despre Dumnezeu. Sunt aşa de obosiţi seara, că nu mai pot să asculte nimic. Adorm acolo.

Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Cu lăcomia lucrurilor acestora peste cât este nevoie şi peste cât trebuie să aibă. Domnul Iisus a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi neprihănirea lui Dumnezeu; şi apoi celelalte vi se vor da pe deasupra. Pentru că ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de ele.” Adică atâta cât avem nevoie Dumnezeu să ne dea. Şi ne dă totdeauna. De cât n-avem nevoie, mai bine să nu ne dea Dumnezeu. Că atunci vine lăcomia, dorinţa după lucrurile acestea care îneacă în om, ca spinii şi ca bălăriile, sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu.

Hărnicia şi munca noastră cinstită e o poruncă de la Dumnezeu şi o fericire pentru noi. Ce binecuvântare de la Dumnezeu este să îţi vezi grădina însămânţată şi ogorul rodind! Aceasta asigură hrana ta, a familiei tale pentru un an. Dumnezeu dă aceasta ca o binecuvântare şi ca un dar al Său, în urma muncii noastre cinstite. Dar când noi lăcomim şi dorim mai mult decât avem noi nevoie, aceasta este un păcat care ne îngroapă într-o mulţime de îngrijorări şi într-o mulţime de nenorociri pe fiecare. Şi pe noi, şi pe alţii. Şi nu ne mai lasă timp nici o clipă pentru ascultarea cu atenţie a Cuvântului lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă. Împietreşte inima în zgârcenie şi în lăcomie. Şi ştiţi ce se şi întâmplă? Totdeauna după un lacom care strânge pe nedrept, mai mult decât trebuie, vine un risipitor care împrăştie tot ce a strâns lacomul dinaintea lui. Pe cel rău, Dumnezeu cu rău îl răsplăteşte. Dar pe cine iubeşte pe Dumnezeu şi caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu îl binecuvântează şi cu urmaşi binecuvântaţi, şi cu o viaţă binecuvântată. Şi de nimic nu duc lipsă cei care, făcându-le pe acestea, îngrijesc şi de celelalte. Cei care, îngrijind de grădina aceasta, îngrijesc şi de cea sufletească. Cel care, strângându-şi pentru trebuinţele traiului acestuia, nu uită să strângă şi pentru viaţa veşnică.

Adunările noastre acest scop îl au: ca, făcându-ne credincioşi, harnici, cinstiţi şi vrednici în treburile şi în ocupaţiile, şi în munca noastră trupească, să ne facă destoinici pentru orice lucrare bună şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De fiecare dată, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu doreşte să ne înveţe aceste lucruri.

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985(?)

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 4