Meditaţii

Groaza de răspunderea Judecăţii şi dorinţa după unitate.

Priviţi la înaintaşii noştri, priviţi pildele sfinte din Vechiul ca şi din Noul Testament. Priviţi ce îndemnuri minunate… şi ce sfinţi au fost oamenii credincioşi.

Mai întâi [avem o pildă în Vechiul Testament, când] un copilaş păştea oile tatălui său. Cuvântul sfânt al [lui Dumnezeu] spune că era un copil bălai, cu faţă frumoasă. Păştea oile tatălui său. Iar din  ascultarea de tatăl său, el era în stare să-şi dea şi viaţa pentru oile lui. Aşa cum a fost mai târziu pilda cealaltă, a Sfântului Apostol Petru, care, pentru a păstori bine oile Păstorului Bun, după porunca Sa, a fost în stare să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile Sale, aşa cum a spus Domnul: „Păstorul cel adevărat îşi dă viaţa pentru oile sale”.

Şi noi suntem nu numai oi; suntem şi păstori. La rândul nostru, fiecare devenim păstori. Răspundem fiecare pentru cei din jurul nostru. Chiar copii fiind, avem în jurul nostru o seamă de prieteni care ascultă de noi, care ne iubesc, care se uită mereu la pilda şi la viaţa noastră. Le dăm un îndemn bun, le dăm o pildă bună, le arătăm o purtare bună, vor învăţa şi ei să se poarte bine. Le dăm o pildă rea, îi învăţăm rău, vor învăţa să crească şi ei răi şi neascultători.

Un credincios nu poate să-şi facă niciodată voia sa. Un credincios trebuie să caute totdeauna să facă voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus a spus: „Eu am venit să fac nu voia Mea, ci voia Tatălui Meu”. Aşa şi noi, trebuie să ştim că nu suntem stăpâni pe voinţa noastră; că Dumnezeu este stăpân pe această voinţă. Şi de vom crede, să voim să facem voia lui Dumnezeu.

Voinţa noastră trebuie să meargă mână în mână cu voia lui Dumnezeu. Dacă noi vom căuta să facem voia lui Dumnezeu, atunci voinţa noastră este sănătoasă şi este bună. Dacă nu se armonizează cu voia lui Dumnezeu, atunci voinţa noastră este primejdioasă şi noi facem atunci nu ceea ce este voia lui Dumnezeu, ci voia firii noastre pământeşti.

Dar Hristos a murit şi a înviat ca să ne dea nouă nu numai îndemnul unei trăiri depline după voia lui Dumnezeu, ci şi putere să ne înfrângem voinţa noastră şi s-o facem roabă ascultării de voia lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare biruinţă, când cineva, biruind voia sa, o face roabă ascultării de voia lui Dumnezeu.

Din toate părţile se duc lupte, cu toate forţele şi cu toate puterile, spre însănătoşirea vieţii morale a societăţii. Cu toată puterea se luptă pentru o îndrumare tot mai înaltă, tot mai curată, tot mai frumoasă, pentru ca, prin educarea voinţei, omul să ajungă la o treaptă tot mai înaltă, până când se va ajunge la acea stare binecuvântată pe care o cere Dumnezeu de la început. Când omul va trăi ca un frate faţă de fratele său, omul. Şi cu toţii, trăind în armonie şi în dragoste frăţească împreună, să fie înlăturată orice primejdie, orice neînţelegere, orice confruntare, orice răutate, orice strigare şi orice ură din mijlocul oamenilor.

Noi ştim că, pentru a se ajunge la această sfântă şi măreaţă ţintă, drumul cel mai scurt e acela pe care îl călăuzeşte pe om Hristos. Numai pe urmele lui Hristos se poate ajunge la starea cea înaltă şi sfântă în care toţi oamenii să fie fraţi, în care să se împlinească aşa cum au cântat îngeraşii în dimineaţa Naşterii Mântuitorului: „Pe pământ pace şi între oameni bunăvoire”.

Numai când cineva ajunge să-L cunoască pe Hristos ajunge să simtă şi să dorească din toată inima, şi să lucreze din toată inima spre ajungerea la această ţintă.

Numai când vom ajunge cu toţii să-L cunoaştem pe Domnul şi să-L ascultăm şi să semănăm cu El, El Însuşi ne va da, prin trăirea şi prin ascultarea Cuvântului Său, această sfântă şi fericită stare.

Binecuvântat va fi orice om care lucrează mai întâi în inima şi în viaţa lui pentru aceasta şi care după aceea îi ajută şi pe alţii să ajungă.

Binecuvântată este orice familie care se [osteneşte], se luptă, se roagă şi stăruie să ajungă la o trăire sfântă, după voia lui Dumnezeu.

Şi binecuvântat este orice popor – şi va fi în veci poporul acela – care, încurajând Cuvântul lui Dumnezeu, îndemnând la ascultarea şi la trăirea după voia şi după pilda Mântuitorului, va ajunge să vadă pe cât mai mulţi dintre fiii săi împlinind Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi, pentru că Domnul ne-a pus pe inimă dragostea de El şi dragostea de semenii noştri şi de familiile noastre, dragostea de urmaşii noştri şi răspunderea pentru viitorul lor, luptăm cu toată puterea, cu tot îndemnul, cu toată stăruinţa, cu toate lacrimile şi cu tot ceea ce harul lui Dumnezeu ne-a putut ajuta, prin orice stări prin care a îngăduit El să ajungem, ca poporul nostru şi fraţii noştri, copiii noştri, cel puţin… şi cei care doresc să ajungă să vadă cu ochii lor fericirea pe pământul ceresc, să ajungă mai curând la aceasta.

Orice îndemn şi orice cuvânt pe care l-am avut, am dorit să slujească acestui scop, acestui gând, acestui ţel. Ori de câte ori ne-am întâlnit doi sau trei, ne-am îndemnat la dragoste şi la fapte bune. Am îndemnat la dragoste înăuntru şi la fapte bune în afară.

Şi dacă este vreo stăruinţă, şi dacă este vreo rugăminte şi dacă este vreun îndemn mai puternic decât oricare altul, [pe care] am vrea să-l lăsăm fraţilor noştri ca un ultim cuvânt, e acesta: să vă iubiţi înăuntru şi să faceţi bine în afară. Să vă iubiţi unii pe alţii, să ne iubim unii pe alţii. Să ne răbdăm unii pe alţii aşa cum suntem. Toţi avem slăbiciunile noastre şi toţi avem defecte. Cu toţii avem scăderi, cu toţii avem greşeli. Nimeni dintre noi nu trebuie să-şi închipuie că el nu are vreo scădere sau vreo greşeală. Ci chiar ştiind acest lucru, aceasta să-l facă să-l poată înţelege, să-l poată iubi, să-l poată răbda şi pe aproapele său, rugându-se pentru sufletul lui.

De aceea, dacă este vreun îndemn stăruitor, mai stăruitor ca oricare altul, şi din Cuvântul lui Dumnezeu, şi din cuvântul fraţilor, este: cu toţii să ne dăm silinţa ca în mijlocul nostru să ne iubim, să ne răbdăm unii pe alţii, să ne acoperim greşelile noastre şi să căutăm să nu ne vorbim de rău unii pe alţii, să nu ne dezbinăm, să nu luptăm unii împotriva altora. Să nu ne luăm după învăţături străine şi greşite, care ne fac să ne dezbinăm, să ne certăm şi să ne urâm unii pe alţii. Când în toată lumea – şi în lumea din afară – se duc atât de multe lupte pentru unitate, pentru înţelegeri între oameni, cum, în mijlocul celor care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, să nu fie şi mai fierbinte această luptă, şi mai fierbinte această dorinţă? Oricât de multe greşeli ar avea fratele… cu toţii greşim şi avem slăbiciuni. Să nu ne depărtăm, să nu-i vorbim de rău, să nu ne rupem de fraţii noştri, ci cu toată stăruinţa să căutăm îndreptarea lor. Să ne rugăm pentru ei şi să ne rugăm lângă ei, până când harul lui Dumnezeu le va trezi şi lor frica de păcat, groaza de răspunderea Judecăţii şi dorinţa după unitate. Şi vor face şi ei (…) un pas spre rugăciune şi spre iubire.

Oricare să ne silim, prin purtarea noastră, să facem cinste Cuvântului lui Dumnezeu. Să nu facem nici unii dintre noi ca, din pricina noastră, să se vorbească de rău Lucrarea Domnului în care suntem, sfânta Lucrare a lui Dumnezeu în care harul lui Dumnezeu ne-a chemat şi pe noi să avem parte de mântuire sufletească.

Prin purtarea noastră, să facem cinste Evangheliei în care credem, cinste Numelui Sfânt al Domnului pe care-l iubim şi pe care-l cântăm, cinste Bisericii în care ne-am născut şi în care trebuie să fim statornici şi credincioşi, mădulare sănătoase şi curate. Cinste poporului nostru în mijlocul căruia Dumnezeu S-a îndurat să ne naştem.

Aceasta ne învaţă pe noi Hristos. Şi numai în măsura în care ne dăm silinţele să ajungem să împlinim cu fapta aceste lucruri suntem într-adevăr vrednici de Numele Său şi ne facem într-adevăr vrednici datoria noastră.

Cu aceste gânduri, mulţumim Domnului că ne-a dăruit bucuria acestei întâlniri. Ne rugăm să ne binecuvânteze El. Domnul este în mijlocul nostru. Dacă cu ochii sufletului, pe care harul Său ni i-a deschis, privim o clipă, vedem [că] şi în inimile noastre, şi în afara noastră, şi înăuntrul nostru, şi în afară este El. Aşa cum suntem înconjuraţi de aerul care este şi înăuntru şi în afară de noi, aşa suntem înconjuraţi de Hristos. El este şi în inimile noastre, şi în afară de noi. El este şi în casă, este şi în afară. El este şi cu noi, este şi printre noi, este şi lângă noi, este şi în noi, aşa cum ne spune Cuvântul Său cel sfânt: „Nu recunoaşteţi voi că Hristos este în voi?… Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”.

Grija aceasta de a căuta şi de a ne cerceta dacă Hristos este în noi trebuie s-o avem totdeauna. Nu-i de-ajuns că am moştenit prin părinţii noştri cunoaşterea lui Hristos. Nu-i de-ajuns că ne-am născut dintr-o familie credincioasă. Nu‑i de-ajuns că avem soţii sau soţi, copii sau părinţi, fraţi sau surori credincioşi. Trebuie noi înşine să ajungem credincioşi. Pentru că nici unul dintre noi nu va fi mântuit pentru faptele tatălui său sau ale mamei sale, pentru credinţa soţiei sau a soţului său, pentru neprihănirea fiului sau a fiicei sale, ci va fi mântuit pentru credinţa sa, pentru umblarea sa, va fi răsplătit pentru faptele sale, va fi ascultat pentru rugăciunile sale, va fi ajutat pentru dragostea sa, va fi răsplătit pentru jertfa lui.

De aceea, cei care au început cu Domnul să continue cu Domnul. Să meargă şi mai departe, îmbogăţindu-se în credinţă, în timp să adauge mereu alte noi şi noi fapte la faptele ascultării lor. Iar cei care încă nu s-au hotărât pentru Domnul să facă acest lucru grabnic, astăzi, acum, pentru că aceasta este clipa binecuvântată, aceasta. „Cât se zice «astăzi», spune Cuvântul lui Dumnezeu, nimeni să nu-şi împietrească inima, pentru ca nimeni să nu se pomenească venit prea târziu.” „Astăzi” înseamnă viaţa aceasta. „Astăzi” poate însemna şi ziua aceasta. Pentru că chiar astăzi este viaţa noastră. „Astăzi”, timpul care se scurge de la naşterea până la moartea noastră, este ca un vis. Astăzi este ca o clipă care poate să treacă. Astăzi este viaţa noastră. Astăzi este rândul nostru. Astăzi este timpul nostru. Şi de aceea, oricine aude Cuvântul lui Dumnezeu astăzi trebuie să se hotărască pentru Dumnezeu, dacă nu s-a hotărât încă. Iar dacă s-a hotărât pentru Domnul, să se hotărască şi mai puternic, astăzi, să-L iubească, să-L asculte, să-L urmeze pe Domnul mai cu credinţă şi mai cu ascultare.

din vorbirea fratelui Traian Dorz de la adunarea de la Simeria – 23 august 1969

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.6

Lasă un răspuns