Meditaţii

BILANŢUL DE LA VIDRA

În prim plan, mormântul familiei Părintelui Iosif Trifa. Fotografia de la Pr. Bogdan – Avram Iancu.

De când era numai învăţător, Părintele Iosif s-a socotit tot preot. Pentru că întotdeauna el a făcut această slujbă sfântă, mărturisindu-L pe Hristos cel Răstignit. El nu a putut să tacă, să nu mărturisească pe Hristos, pentru că se simţea dator, ştiindu-se trimis de El, ca şi cum ar fi auzit neîncetat Cuvintele Domnului:

„Vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor!“

„Mergând învăţaţi!…“

„Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!“

„Nu vă temeţi!“

„Iată, Eu cu voi sunt!…“

Adânc străpuns până-n străfundul inimii sale de această cutremurătoare che-mare şi poruncă, preţuit şi ascultat, primit şi stimat, sau batjocorit şi alungat, el asculta întotdeauna mai mult de Dumnezeu, decât de oameni. De aceea, nimeni să nu se mire că pe întreg parcursul vieţii lui, râvna pentru cauza Evangheliei lui Iisus cel Răstignit l-a însoţit şi călăuzit ca pe puţini alţi pământeni. Aceasta reiese şi din predica sa, intitulată „La 10 ani de păstorire“, rostită în 1920, în biserica din comuna Vidra (Avram Iancu), în care, între cei zece ani de păstorire, îi socoteşte şi pe cei doi ani în care a făcut slujbă de învăţător.

Iată predica aceasta:

La 10 ani de păstorire

„Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o plidă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“ (I Tim. 4, 12).

 

Iubiţii mei,

Sunt zece ani de când am venit la voi ca păstor şi de atunci, între mine şi voi este o mare legătură, o legătură de care va trebui să dăm seamă şi răspuns la a doua Judecată, înaintea Dreptului Judecător.

Această legătură cere datorii de la mine – păstorul vostru şi de la voi – păstoriţii mei. De aceea, acum la zece ani, am aflat de bine să mă opresc puţin în loc, să-mi dau seama despre aceste datorii.

Vă aduceţi aminte că, acum zece ani când am venit la voi, spuneam că mă apropii cu teamă şi fior de slujba păstoririi. Spuneam şi îmi dădeam seama că mă aşteaptă un ogor înţelenit care cere muncă şi osteneală. Azi, după zece ani, îmi dau seama că, în adevăr, muncă multă şi grea a trebuit în ogorul lui Hristos de aici.

1. Cel dintâi lucru de care a trebuit să mă apuc, ca păstor nou şi tânăr, a fost ca să vă vestesc şi să vă tălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu. Când am venit la voi, în biserica de aici se citea numai şi se cânta, dar nu se învăţa.

Şi lucrul acesta pe mine nu m-a mulţumit.

Nu mă mulţumea, pentru că eu ştiam că am şi o altă poruncă decât a cânta şi a sluji: aceea de a învăţa.

Glasul poruncii lui Iisus, strigând, mă trimetea pe mine: „Du-te cât mai curând, du-te şi, stând în biserică, vorbeşte poporului despre toate rosturile acestei vieţi“ (Fapte 5, 20).

Înţelegeam parcă şi mustrarea lui Pavel: „Vai mie de nu voi vesti Evanghelia“ (I Cor. 9, 16).

Şi am început a vorbi cu însufleţire de preot tânăr, am început a învăţa. Lucrul acesta era ceva nou, era ca o înnoire în biserica de aici. Şi mi-aduc aminte că atunci, la început, s-au întâlnit şi cu mari greutăţi neaşteptate, înnoirea şi cuvântul meu.

Dumneavoastră eraţi ţinători peste măsură la toate cele vechi, la toate găocile şi formele goale din biserică şi din slujbă şi ţinând cu tărie la găoci, de multe ori nu înţelegeaţi, nu băgaţi în seamă miezul, sâmburele pe care eu mă sileam să vi-l arăt.

Atunci, pe la început, nu o dată, astfel de găoci au făcut zadarnică predica şi însufleţirea mea. Căci slujeam şi predicam cu însufleţire de păstor tânăr, dar, vai mie era, de uitam să vă spun din calendar de atare praznic mic şi neînsemnat. Praf şi cenuşă se alegea de toată predica şi însufleţirea mea, şi în cealaltă zi tot satul era plin de vorbe că nici praznicile nu vi le ştiu spune.

O mică cetanie de rămânea pe dinafară, o plecare din cap, plecarea la icoane – şi era destul ca să se vorbească pe toate drumurile nu de învăţăturile mele, ci de hulele că «nu ştiu sluji ca bătrânii».

Vedeţi, toate acestea sunt dovezi că voi ţineaţi mai mult la litera legii (care omoară) decât la Duhul care face viu. Voi ţineaţi şi preţuiaţi mai mult formele şi găocile, decât miezul învăţăturilor sfinte.

Şi era plină biserica de astfel de găoci şi de forme goale, căci doar şi felul de citire al Cazaniei nu era altceva decât o mare găoace şi fără nici un folos.

Căci ce era Cazania? La praznice mari, în vreme ce voi vă îmbulzeaţi să sărutaţi crucea şi icoanele, un cantor citea din strană cu glas înalt şi ascuţit.

Ştia cineva ceva şi înţelegea ce se citeşte acolo sus în strană? V-ale-geaţi din cetania aceea voi cu ceva din învăţătură, pe care să o duceţi acasă şi în traiul vostru? Nu! Hotărât că nu! Cei mai mulţi nici nu ascultaţi acolo nimic, dar aşa vă plăcea dumneavoastră s-auziţi cum se citeşte şi răsună înainte Cazania.

 

Biserica din Vidra (Avram Iancu – Alba), în care a slujit 10 ani Părintele Iosif

 

Duminică de duminică, ani de zile mi-au trebuit să delătur găocile, aceste forme goale, ca să vedeţi şi să înţelegeţi miezul, învăţătura.

Ani de zile mi-au trebuit să vă arăt că şi în viaţă ţineţi de cele mai multe ori la forme şi găoci, iar de miez nu vă îngrijiţi. Şi Dumnezeu a luminat mintea voastră ca să înţelegeţi. Azi văd pământul inimii voastre gata să primească cuvântul meu. Văd sămânţa aruncată de mine cu osteneală, răsărind ici-colea „în rânduri“ de fapte bune. Văd că sunteţi alţii şi, ca mâine, când eu m-aş duce de aici, sau voi intra în pământ, ştiu că de la păstorul ce va veni după mine veţi cere nu numai praznicul din calendar şi slujba din molitvelnic, ci, pământul inimii voastre, simţind setea Cuvântului, va cere şi învăţătură. Aceasta este pentru mine şi ostenelile mele cea mai sfântă mulţumire, răsplată şi bucurie sufletească.

2. Dar după ce eu am plecat pe calea cea bună, cea dintâi şi cea mai mare datorie a mea a fost de a face duh viu în biserică şi a da învăţătură. Dar mi-am dat seama că am şi alte datorii de împlinit.

 Ştiam că dumneavoastră, după ce gat predica şi ies din biserică, vă uitaţi ce fac, de ce mă apuc în viaţă. De aceea, prin faptele mele, am făcut să urmez şi să duc virtuţile lui Iisus să intre în viaţa voastră. Dar întocmai ca şi atunci când am încercat să intru mai întâi în sufletul vostru cu învăţăturile lui Iisus, aşa şi când am cerut să intru apoi în traiul vostru cu virtuţile Lui, m-am întâlnit cu mari greutăţi şi piedici.

Îndată, la început, am băgat de seamă că sunt şi unii oameni (crâşmari) care nu văd cu ochi buni ostenelile şi învăţăturile mele şi ei ar vrea, spre folosul pungii lor, să rămâneţi voi şi mai departe în întuneric (băutură). Cei care nu puteau înţelege n-au vrut să mă înţeleagă şi v-au aplecat şi pe voi să nu mă înţelegeţi. Ca păstor tânăr şi însufleţit, eu ardeam de dorul de a-L duce pe Iisus, învăţăturile şi virtuţile Lui spre ajutorul şi folosul sufletului şi traiului vostru, şi nu o dată m-am trezit cu tot satul strigând: „Popo, ce vrei? Ce te amesteci în afacerile noastre?“

Amărât în sufletul meu, de multe ori, nu odată, am suspinat cu Pavel strigând: „dacă eu vă iubesc mai mult, sunt oare iubit mai puţin?“ (II Cor. 12, 15).

De multe ori, amărât în sufletul meu, văzând cum ostenelile şi iubirea mea se răsplătesc cu batjocuri şi minciuni, mi-am pus în gând şi am vrut să mă încui în casă şi în tăcere, încât nimeni să nu-mi mai audă glasul meu afară de biserică şi de slujbe. Dar în casa tăcerii încuiat, simţeam cum strigă după mine conştiinţa şi răspunderea să ies afară! Vedeam minciuna trecând pe sub fereastra casei mele, vedeam nedreptatea în căruţă şi pe săracul trăgând la ea. V-auzeam strigându-vă durerile şi nu mai puteam suferi. Trebuia să ies afară.

Îmi dam seama că eu sunt păstor aici, sunt „trâmbiţaş“ (I Cor. 14, 8): „Deschide-ţi gura şi apără. Până la moarte te luptă pentru adevăr“. Mi-am dat seama, apoi, că virtuţile lui Iisus: Dreptatea, Adevărul şi Iubirea se pot duce în viaţa oamenilor numai cu luptă. În această luptă nu trebuie să-mi pese de nimeni, nu trebuie să mă uit la faţa oamenilor (Marcu 12, 14), ci trebuie să spun adevărul, să lucrez chiar dacă toţi ar fi contra mea, şi alţii ar fi gata să strice ce fac eu. Am ieşit dar afară din casa şi tăcerea mea. V-am strâns – duminicile, pe voi, oile mele – de pe drumuri şi din alte locuri unde numai rele învăţaţi. V-am dat o casă de a mea la care i-am pus nume; la mine acasă am făcut o „casă de citire“ (casă culturală) şi m-am pogorât acolo între voi cu gazete, cu citiri. Sâmbăta seara, cu tălmăciri din Sfânta Scriptură. Vedeam apoi cum unii oameni, fără suflet, vă urmăreau, voiau să vă tragă nu numai cămaşa din spate, ci până şi sufletul din oase. Ne-am strâns laolaltă cu bănuţii noştri şi am făcut o tovărăşie de a ne ajuta în aceste vremi scumpe şi grele (cooperativa «Vidreana»).

Dragostea care a fost în sufletul meu faţă de voi, mi-a pus apoi pana în mână, să scriu la gazete despre traiul vostru, durerile, păsurile voastre, ca să ştie toată lumea ce vă trebuie (articolele mele «Din durerile moţilor»).

Mi-a fost greu. Mi-au trebuit ani de zile. După astfel de grele osteneli, după ani de zile, mi-am văzut însă răsărind încrederea voastră. Din această încredere văd ivindu-se florile mândre şi scumpe ale iubirii voastre şi acestea sunt pentru mine cea mai sfântă răsplată şi bucurie.

3. Mi-am dat, apoi, seama că voi vă uitaţi şi mai de-aproape în traiul meu şi în casa mea, de aceea după ce am predicat în biserică despre iubirea de-aproapelui şi milă, m-am silit, m-am apucat să dau şi pildă despre această iubire. Toţi săracii ştiu şi mărturisesc cum casa mea a fost şi este totdeauna deschisă pentru ajutorul şi lipsurile lor. Calul, carul şi boii mei, de câte ori i-au cerut săracii, i-am lăsat fără plată, pentru lipsurile lor. Şi precum casa mea, aşa şi mintea, priceperea mea, am lăsat-o totdeauna deschisă pentru a da sfat, ajutor şi apărare pentru plângerile văduvelor şi săracilor.

4. Am băgat apoi de seamă că voi vă uitaţi şi mai afund în viaţa mea, de aceea m-am silit să vă fiu totdeauna pildă de curăţie sufletească.

În viaţa mea, ştiţi că m-a ajuns un mare necaz: văduvia. Mulţi dintre fiii mei s-au cutremurat văzându-mă căzut în această stare şi crezând că au pierdut pe povăţuitorul şi păstorul lor cel curat. Şi iarăşi mulţi poate s-au bucurat crezând că apuc şi eu pe alte căi rele şi scapă de neîncetatele mele sfaturi şi mustrări. Nici frica unora, nici bucuria altora nu s-a împlinit: eu am rămas şi mai departe curat în purtările şi viaţa mea, ştiind şi dându-mi seama că fără de această curăţie sufletească, nici un rost şi nici un înţeles nu ar mai avea numele meu de păstor şi învăţător. Căci toate Scripturile ar striga după mine: „Doftore, vindecă-te pe tine însuţi!“

Vă las dar şi vă chem să vă uitaţi oricând în casa, în viaţa şi în purtările mele şi pildă să luaţi!

V-am arătat, iubiţii mei, care sunt datoriile mele de păstor şi cum m-am silit a le împlini. Dar precum v-am spus la început, nu numai păstorul are datorii, ci şi voi. Şi voi, dragii mei, aveţi datorii tot aşa de mari şi purtătoare de răspundere ca şi mine. În ogorul lui Hristos, eu sunt semănător, care cu osteneală „cu vreme şi fără vreme“, trebuie să semăn Cuvântul şi Învăţătura lui Iisus. Despre felul cum pământul inimii voastre a primit şi primeşte sămânţa învăţăturii, voi veţi răspunde.

Eu sunt păstor şi am datoria să chem şi să îndrept neîncetat turma pe căile cele bune. Voi veţi da seama cum aţi ascultat chemarea mea.

Zice Evanghelia: „Dacă nu aş fi venit şi nu aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, iar după ce le-am vorbit, răspuns nu au pentru păcatul lor“ (Ioan 15, 22).

Vedeţi ce groaznică răspundere pune Evanghelia pe umerii şi sufletul vostru! Dacă eu nu aş fi învăţat şi arătat căile bune, cum zice Evanghelia, voi nici o răspundere nu aţi purta, ci pe mine m-ar înghiţi răspunderea şi iadul. Dar dacă eu v-am învăţat şi voi nu m-aţi ascultat, în Ziua Judecăţii, răspuns nu veţi avea pentru păcatele voastre. Vai mie de nu voi vesti Evanghelia, zice Scriptura, dar vai şi vouă de nu mă veţi asculta! (I Cor. 9, 16).

Acum dar, după zece ani de păstorire, ce v-aş putea altceva îndemna, iubiţii mei păstoriţi, decât ca şi voi, cu toţii, să vă daţi seama de datoriile voastre, aşa precum şi eu însumi îmi dau seama de ale mele şi mă silesc a mi le împlini.

Ascultaţi dar învăţăturile mele! Puneţi-le în pământul cel bun al inimii voastre, ca să iasă din ele roade de fapte bune în viaţa şi traiul vostru. Şi nu numai să le ascultaţi, ci şi „cele ce aţi învăţat şi auzit de la mine şi aţi văzut în mine, faceţi-le!“ (Filipeni 4, 8). Aşa făcând, mă voi mântui şi eu şi vă veţi mântui şi voi. Aşa făcând, eu voi fi păstorul despre care zice Evanghelia că îşi cunoaşte oile Sale, „le scoate la păşune“, la izvoarele cu învăţături şi le apără de „lupi“. Iar voi veţi fi acele oi care „cunosc glasul păstorului şi merg după el“.

Aşa făcând, în Ziua Judecăţii, când Domnul mă va striga pe mine să dau seama despre voi, eu voi răspunde: „Aici sunt, Doamne, am păzit pe cei ce mi i-ai dat şi nici unul n-a pierit“ (Ioan 17, 12).

Eu aici mi-am îngropat soţia şi cei trei copii. Mi-am îngropat avutul şi însufleţirea mea de zece ani.

Cu acelaşi dor cu care aştept Învierea a Doua, ca să-mi învieze soţia şi copiii, cu acelaşi dor sfânt aştept şi învierea faptelor, răsărirea roadelor ostenelilor mele.

 Amin.

din „PROFETULVREMILOR NOASTRE,” vol. I
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998

Lasă un răspuns