Harul comunicării prin cuvânt îl vedem cel mai bine realizat în comuniunea eclesială a primilor creştini ca viaţă în Hristos prin Duhul Sfânt, animată de „învăţătura Apostolilor, de părtăşia frăţească (koinonia), frângerea pâinii (euharistia) şi rugăciuni” (FA 2, 42). Această dimensiune spirituală, forma o unitate organică şi funcţională cu cea materială, în sensul că „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una, şi nici unul nu zicea că este ceva al său din averile lui, ci erau toate deobşte” (FA 4, 32); „Şi în toate zilele stăruind într-un cuget în templu, şi frângând prin case pâine, primeau hrană cu bucurie şi cu bunătatea inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul” (FA 2, 46- 47); „Şi cu mare putere mărturiseau apostolii despre învierea Domnului Iisus şi mare har era peste ei toţi” (FA 4, 33).
În această comuniune de har, comunicarea prin cuvânt va avea un caracter specific, propriu celor care promovează înnoirea vieţii în Hristos. Toţi aceştia, având „gândul lui Hristos” (1 Co 2, 16) devin oameni duhovniceşti prin dobândirea unei judecăţi duhovniceşti (1 Co 2, 14), pe măsură să facă roditoare viaţa Duhului, care înseamnă: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, credinţă, blândeţe, cumpătare” (Ga 5, 22). Aceasta însemnă că, prin credinţă, Hristos Şi-a făcut locaş în sufletul lor (Ef 3, 17), schimbându-le viaţa păcătoasă de altădată „prin înnoirea minţii”, care devine „cunoaştere şi făptuire a voii lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Rm 12, 2). Având „gândul lui Hristos” (Flp 2, 5), ei comunică între ei pătrunşi fiind de smerenia şi iubirea lui Hristos. Astfel, „nu va căuta fiecare ale sale, ci fiecare pe ale altora. Nimic făcând cu duh de vrajbă sau cu mărire deşartă, ci cu smerenie (gândul smerit) socotind unul pe altul a fi mai de cinste decât el însuşi” (Flp 2, 3-4).
Pentru cei ce au gândul lui Hristos, harul cuvântului Său este „viu şi lucrător” (Evr 4, 12) în simţirea şi faptele lor. Pentru unii ca aceştia, cuvântul lui Dumnezeu este asemenea seminţei „căzută pe pământ bun, pe care ţinându-l cu inimă bună şi curată, aduc roadă în răbdare” (Lc 8, 15). Ca urmare, ei fac mereu vie comunicarea dintre ei prin cuvânt în duhul vieţii lui Hristos, aceasta devenind, după îndemnul apostolic, o normă de comuniune duhovnicească: „Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi din belşug, învăţându-vă şi mustrându-vă între voi în toată înţelepciunea, cu psalmi şi cu cântări de laudă şi duhovniceşti, cântând întru har Domnului în inima voastră” (Col 3, 16-17, Ef 5, 19); „Cuvântul vostru să fie totdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col 4, 6).
Pe de altă parte, Apostolul insistă ca înnoirea duhovnicească, la care fiecare credincios este chemat, trebuie să fie dinamică şi dovedită prin harul comunicării prin cuvânt: „Acum însă şi voi pe toate să le lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia (defăimarea) şi nici un cuvânt de ruşine să nu iasă din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, de vreme ce v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte spre cunoaştere, după chipul Celui ce l-a zidit” (Col 3, 8-9). Iar pe măsură ce chipul lui Hristos se desăvârşeşte în viaţa creştină (Ef 4, 13-14), credinciosul va dobândi discernământul duhovnicesc, având „simţurile învăţate să deosebească binele de rău” (Evr 5, 14), încât „orice ar face cu cuvântul sau cu fapta, toate le face în numele Domnului Iisus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3, 17).
Şi astfel cuvântul omului devine asemenea Cuvântului lui Dumnezeu purtător şi aducător de putere şi har, conform îndemnului apostolic: „Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci nu-mai ce este spre zidire, după trebuinţă, să dea har celor ce-l aud” (Ef 4, 29).
De aici vedem că numai în condiţiile promovării harului Duhului Sfânt, cuvântul îşi poate îndeplini funcţia sa creatoare şi mântuitoare. Pilduitoare sunt în acest sens îndemnurile pline de har ale Sfântului Ignatie Teoforul (†107), aflat în drum spre martiriu, adresate Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei:
„…Te rog, în numele harului cu care eşti investit, să-ţi urmezi calea şi să-i îndemni pe toţi să se mântuiască… Poartă grijă de unire, decât care nimic nu-i mai bună. Poartă-i pe toţi, precum şi Domnul te poartă pe tine. Rabdă-i pe toţi în dragoste, precum şi faci. Îndeletniceşte-te cu rugăciuni neîncetate. Cere pricepere mai multă decât ai… Vorbeşte cu fiecare după asemănarea lui Dumnezeu. Poartă neputinţele tuturora ca un atlet desăvârşit. Unde-i mai mare osteneala, acolo-i mai mult câştig”1 .
Pe de altă parte, cei înduhovniciţi, fiind pătrunşi de pacea lui Hristos, fac vie şi activă lucrarea harului, nu numai prin cuvântul vorbit, ci şi prin „tăcerile care vorbesc”. Astfel, având ca temei lumina interioară a Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândeşte pacea lăuntrică şi mulţime de oameni vor găsi mântuirea în jurul tău”… „Aruncă-te pe tine însuţi spre Dumnezeu, şi atunci vei putea să-i aduci pe toţi la El. Omul trebuie să înveţe să fie singur, trebuie să asculte în liniştea inimii lui cuvântul negrăit al Duhului Sfânt şi să descopere astfel adevărul despre Dumnezeu şi despre sine însuşi. Astfel, cuvântul lui către ceilalţi va fi un cuvânt puternic, fiindcă va fi un cuvânt izvorât din tăcere” 2 .
În Pateric se relatează despre Sfântul Antonie cel Mare că „trei părinţi aveau obiceiul în tot anul de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile sale şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea întotdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme, i-a zis lui avva Antonie: Iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: Destul îmi este să te văd numai, părinte!…”.
La fel, despre avva Pamvo din pustia Sketis se spune că, cerându-i episcopul Teofil al Alexandriei cuvânt de zidire duhovnicească, răspunde: „Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească”.
În concluzie vom spune că harul comunicării prin cuvânt, luminând mintea, voinţa şi simţirea prin înnoirea vieţii, este adevărata virtute, fiindcă ne orientează după cuvintele Sfintei Scripturi şi după modelul de comunicare a credincioşilor înduhovniciţi, spre a chibzui, a delibera şi a decide cu stăpânire de sine, dobândind discernământul în comunicarea şi comuniunea interpersonală, în aşa fel încât „nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai ce este bun spre zidire, după trebuinţă, ca să dea har celor ce-l ascultă” (Ef 4, 29).
Preot prof. Sorin COSMA
1 Ignatie către Policarp, cap. 1, 2-3, PSB 1, p.187.
2 Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p.9.
