„Cine va merge în lume să mântuiască pe om?”
Cu frică şi cutremur, ne gândim la chemarea unică pe care o făcuse Domnul Dumnezeu adresată Cerului. Liniştea care se aşternuse în Cer era de o răspundere uriaşă. Tăcerea chema pe Acela care era Singurul în măsură să ridice păcatele omenirii întregi. Iar răspunsul nu putea veni decât din partea Celui care era Cel mai Iubit, Cel mai Drag şi Cel mai Scump Tatălui. După acea linişte, se auzi un Glas duios şi blând, care biruia liniştea şi tăcerea: „Tătă Doamne, scris este în sulul cărţii, merg să fac Voia Ta, Dumnezeule”.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră se cerea a fi unul de aceeaşi măsură cu păcatele noastre, ale tuturor.
Ne cutremurăm şi cuvintele nu-şi au puterea de a descrie ceea ce urma să pătimească Scumpul nostru Mântuitor, pentru împăcarea noastră cu Tatăl. Hristos-Dumnezeu şi Omul era conştient de toate câte trebuia să le ia asupra Lui.
Ne ducem cu gândul la acea întâmplare din Hristos-Mărturia mea, când fratele Traian a luat asupra sa nelegiuirea celor doi tineri. Cât a trebuit fratele Traian să plătească doar pentru un singur păcat? Numai unul! Atât amar de chinuri… Dacă numai pentru o singură cădere s-a ispăşit atâta, dar pentru toate păcatele întregii omeniri, oare ce preţ trebuia dat? În ce măsură?…
Este cu neputinţă a aşterne în câteva rânduri toată mărimea ispăşirii şi toată nemărginita ei cuprindere. Pătimirea Mântuitorului a început încă de la Naşterea Sa în iesle, suferind sărăcia, frigul, ca nimeni altul. Da, în starea aceasta de smerenie să fie cel mai din urmă, apoi să fie cel Dintâi care avea să aducă răscumpărarea întregului neam omenesc. După toate binefacerile înfăptuite pe tot timpul vieţii Sale – tămăduirea bolnavilor, învierea morţilor, mângâierea celor întristaţi, hrănirea celor flămânzi etc. –, Mântuitorul Se apropie de ceasul Pătimirii Sale. După cum le spune Sfinţilor Apostoli: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Marcu 14, 34), apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ, rugându-se: „Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14, 36). Şi voia Tatălui a fost să primească din dragoste pentru mântuirea noastră cele mai grele pătimiri, după cum ne poate spune doar cel care a călcat întru totul pe urmele Sale, fratele Traian: „Hristos a murit pentru păcatele noastre. Da! Hristos a murit cu adevărat, cu cea mai grea, cu cea mai usturătoare, cu cea mai chinuită şi mai cumplită moarte a murit El pentru noi. A murit de bătaie, sfârtecat de plesnele biciului de curea, cu noduri şi cu greutăţi. A murit zdrobit de lovituri cu pumnii, cu picioarele, cu bâtele, cu parii, cu răngile… A murit de foame, nemâncat de zile şi nopţi. A murit de sete – nu I s-a dat nici apă tot timpul acestor chinuitoare pătimiri. A murit de istovire, de oboseală, de neodihnă. A murit sfârtecat de spini, zdrobit de cruce, străpuns de cuie, strâns de funii, spânzurat în piroane… A murit de batjocuri, a murit de durere, a murit de întristare… Hristos a murit pentru păcatele noastre. Nu pentru ale Lui. El n-a avut nici un păcat, nici unul singur, nici unul, nici unul… Numai pentru ale noastre a murit. Numai pentru ale noastre. Pentru ale fiecăruia dintre noi şi pentru ale tuturora împreună” (Hristos – Puterea Apostoliei, vol 1, Ed. Oastea Domnului, Sibiu – 1999, pag. 386).
Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne Iisuse, Mărire Ţie! Cutremuraţi de marea Jertfă pe care ai dat-o din dragoste pentru iertarea şi împăcarea noastră cu Tatăl Ceresc, ne proşternem în zguduiri de plâns la picioarele Crucii Tale şi, cu inima zdrobită de durere şi înfiorare, noi Îţi mulţumim pentru că ne-ai iubit şi ne iubeşti aşa cum suntem. Slavă Ţie, Doamne Iisuse, pentru mâinile pe care Ţi le-ai întins din iubire pentru noi şi pentru Sângele Tău pe care Ţi l-ai vărsat pe Crucea Golgotei să ne răscumperi cu un aşa mare preţ! Te rugăm să ne învredniceşti şi pe noi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Tău, ca astfel Sângele Tău să curgă prin sângele nostru şi inima Ta să bată în inima noastră.
Doamne Iisuse, ajută-ne să ne cutremurăm şi să nu mai păcătuim, aşa cum Ţi-am promis când ne-am predat Ţie cu hotărâre şi legământ, în slujba Ta.
Te rugăm să ne ajuţi să rămânem smeriţi şi sinceri în ceata de copilaşi la picioarele Crucii Tale, acolo unde ne-am găsit pacea şi bucuria sufletului nostru, făcând roade vrednice de pocăinţă, în Biserica Ta Bună şi străbună şi în Lucrarea Oastei Tale. Amin. Slăvit să fie Domnul!
Ionatan POHRIB
