Galateni 2, 16-20
Epistola către Galateni. O epistolă plină de taine şi întrebări. După unii specialişti a fost trimisă din Corint, în jurul anului 50, iar după alţii din Efes, în jurul anului 54. E important să cunoaştem timpul? Doar ca informaţie. Abia ce se năştea creştinismul şi îl contestau o seamă de adepţi ai săi. Unul dintre exegeţii epistolei (Lutgert) identifică în epistolă două curente contra cărora se pare că Sf. Ap. Pavel nu e indiferent: un curent al legaliştilor, care încercau să păstreze Legea ca fir roşu al credinţei, şi un curent al „spiritualilor”, pentru care Evanghelia elibera omul de orice obligaţie morală. Poate, zice un alt specialist (Munck), că disturbatorii propovăduirii lui Pavel şi ai liniştii cetăţii nici nu erau evrei, ci convertiţi dintre neamuri. Dar extrem de rigorişti, încercând să impună ideea că iudaismul este parte esenţială Evangheliei. Zeloşi. Ce încearcă Sf. Pavel, Apostol al lui Hristos, şi nu lider de mişcare harismatică – aşa cum încă şi-L mai închipuie mulţi – este că tulburătorii de sens apostolic nu au nicio autoritate de la Iacob ori de la comunitatea ierusalimiteană. Şi atenţionează un pic şi asupra imprudenţei lui Petru de a fi cedat în Antiohia la insistenţele lor, în anumite puncte (John L. McKenzie, Dizionario Biblico, Cittadella Editrice, Assisi, f. a, pp. 368- 369). Este oportunitatea lui Pavel de a alcătui cele mai frumoase pagini despre libertatea creştină, despre eliberarea creştinismului de sub tutela unui iudaism furibund pe Lege, pe alocuri. Hristos este în întreaga teologie paulină soluţia la dilemele constrângerii legate de legalism.
Textul nostru vine în curgerea capitolului al 2-lea al Epistolei, îndată după ce le povesteşte galatenilor cum a ajuns propovăduitor al Evangheliei la neamuri – suindu-se la Ierusalim, potrivit unei descoperiri –, cum şi-a acordat propovăduirea exigenţelor Apostolilor reuniţi în Cetatea lui Dumnezeu. Se simte fiorul evreului credincios care „urcă la Ierusalim”, dar care consemnează cum Tit, ucenicul său, nu este silit să fie tăiat împrejur, în ciuda „fraţilor mincinoşi”, care, furişându-se, ispiteau libertatea în Hristos asumată de Sf. Ap. Pavel. În dorinţa sa de a nu alerga sau să fi alergat în zadar în raport cu adevărul Evangheliei, Pavel se sfătuieşte cu Apostolii-rădăcină. Adică linia primă a informaţiei. Şi constată că nu greşeşte. Că, în acord cu Apostolii-Părinţi, nu pune peste neamuri o greutate ca de plumb: tăierea-împrejur. Să fi intuit Pavel, Apostol din Tars, că peste secole cei mai mari duşmani ai Evangheliei vor purta semnul tăierii – fără a fi iudei – şi că vor face din uciderea Cuvânt la Apostolul Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci, de la Galateni 2, 16-20 creştinilor alineat în legea mântuirii lor? Concluziile Apostolului Pavel sunt vii: Dumnezeu nu caută la faţa omului (Gal 2, 6) şi Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii-împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri (Gal 2, 8). Cu alte cuvinte, nu există creştin de second hand doar pentru că nu este afierosit în ritualul tăierii-împrejur. Pecetluirea apostoliei sale, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi stâlpi, i-au dat lui Pavel şi Barnaba dreapta spre unire cu ei, „ca noi să binevestim la neamuri, iar ei, la cei tăiaţi împrejur” (Gal 2, 9). Întreaga introducere ce am citat-o, un soi de istorie pe scurt a creştinismului misionar-apostolic, o foloseşte pentru a dovedi că nu de exigenţa iudaismului au de scăpat pentru a duce neamurile la Hristos, ci de înţelegerea îndreptării prin credinţa în Iisus Hristos, iar nu doar după faptele Legii.
Ce spune Pavel? Împlineşte în fond întreaga propovăduire a Mântuitorului. Nu. Faptele Legii nu mai îndreaptă pe nimeni. Ci mântuirea este direct legată de lucrarea mântuitoare a Domnului. El este nu numai Calea. Ci şi Adevărul şi Viaţa. În numele acestui Adevăr, Pavel întreabă: „Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat pe noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!” (Gal 2, 17). Cât de minunat ne atrage Apostolul atenţia asupra responsabilităţii noastre dinainte darului lui Hristos. În timp, un teolog ortodox, Olivier Clement, avea să scrie pagini nemuritoare despre vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor. Pornind tocmai de la aceste cuvinte ale lui Pavel. Este impresionant cum Pavel ne atenţionează asupra transformării mărturiei noastre într-o chestiune de enclavă, într-o rezervaţie mistică. Să nu fie! Ce spune Apostolul este legat de libertatea noastră responsabilă, plină de sens în Evanghelie, şi nu în Lege. Se simte atenţia încordată a scriitorului duhovnicesc. Caută să nu rănească pe nimeni. Dar nici nu poate lăsa triumfalismele unei apartenenţe să strice roada harului. Nu vrea restaurarea unei ruine religioase, ci naşterea unui organism de viaţă trăitor. Se simte cum rupe din sine. De aici şi sensul profund al ultimului verset al textului nostru: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal 2, 20). Aproape că nu mai este nimic de scris. Ce spune Pavel? Că identitatea lui creştină este născută nu din supunerea la rigorile unei legi noi, ci din înnoirea prin răstignire a firii sale. Iar firea sa a învăţat să trăiască răstignirea după modelul de Înviere oferit de Hristos Însuşi. Ce argument mai mare asupra lucrării Crucii în vieţile noastre decât acesta, al măreţului Pavel?, se întreba Sfântul Ioan Gură de Aur. Sufletele noastre însetate de mântuire se scufundă în această convorbire a lui Pavel cu galatenii şi descoperă, lectură de lectură, noi sensuri încredinţării că din faptele Crucii ne apropiem de El, Dumnezeul Slavei. Şi mila Lui este aceea care capacitează, mai apoi, împlinirea noastră în Împărăţie.
Mi-a luat ani de zile să înţeleg această propoziţie a propovăduirii pauline: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. I-am căutat în adâncul sufletului meu un ecou, o chemare, un răspuns. Anul acesta, la prohodul din Vinerea Mare, am descoperit un fior de împlinire. Trişti şi dezorientaţi din lipsa oamenilor, a credincioşilor, care să cânte cu noi – cum avea să se întâmple, din fericire, la Prohodul Maicii Domnului –, ne-am aşezat distanţaţi, preoţii şi diaconii slujitori. Pe măsură ce prohodirea curgea, Domnul era tot mai prezent. Tot mai viu. Iar noi nu mai eram decât un braţ de Cruce. Şi atunci l-am înţeles pe Sf. Pavel mai mult ca oricând. Şi pe Hristos, Care ne iubeşte. Şi Se dă pe Sine pentru noi.
Pr. Constantin NECULA
