IERTAREA

Am cercetat odată un criminal ce era osândit la moarte pentru mai multe ucideri săvârşite şi care nu peste mult timp avea să fie executat prin împuş­care.

L-am întrebat:

– Ţi-e frică de moarte?

– De ce să mă tem? zise el. O împuşcă­tură şi… totul s-a sfârşit. Mă vor îngropa ca pe un câine şi mai mult nimic.

– Dar de viaţa care urmează după moarte n-ai frică?

Făcând ochii mari, omul mă privi plin de mirare şi zise:

– Dar oare dincolo mai este încă o viaţă?…

El nu credea într-o viaţă după moarte sau, mai bine zis, nu se gândea la ea. Eu i-am spus că viaţa aceasta este, căci Hristos mărturiseşte despre ea… Că viaţa aceasta ne aşteaptă pe noi pe toţi – ori de credem, ori de nu credem în ea. Atunci el a căzut pe gânduri şi se umplu de o mare mâhnire şi grijă.

Oare cum se va înfăţişa el dincolo, în cealaltă lume, cu un cuget pătat de patimi şi cu mâinile mânjite de sânge?…

M-am apropiat de el cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi Evanghelia, vestea cea bună despre dragos­tea lui Dumnezeu care îl iartă pe fiul cel pierdut, vestea cea bună despre Hristos care l-a miluit pe tâlhar, a trezit în acel om întunecat şi analfa­bet setea de o viaţă nouă, dându-i pace sufletu­lui său tulburat.

Prietene şi frate, tu, care citeşti aceste rânduri! Nu este nevoie ca numaidecât să fii un criminal pentru ca să te gândeşti mai adânc la cuvintele: „Memento mori” („Adu-ţi aminte că vei muri”), cum spuneau păgânii de demult. Oare tu eşti gata de moarte? „Memento vivere” („Adu-ţi aminte că trebuie să trăieşti”), zice creş­tinismul. Eşti tu gata pentru viaţa cea de după moarte? Eşti oare iertat? Ai tu pa­ce cu Dumnezeu?

Această întrebare nu-i tulbură pe aceia dintre noi care rămânem îmbătaţi de cugetul nostru că suntem plini de virtuţi şi, ca fariseii, spu­nem trufaşa rugăciune: „Îţi mulţumesc Ţie, Dumnezeule, că eu nu sunt ca acest vameş”. Dar toţi cei al căror cuget nu este cu totul adormit cunosc chinuirea aceasta care se numeşte mustrarea cugetului.

Această chinuire îl lipseşte pe om de linişte, îi înfrânge energia şi puterea, îi întunecă gândurile, îi ia toată voia bună, îl lipseşte de somn. „Da, un ne­norocit este acela care are un cuget necurat!”, striga ţarul Boris Godunov, care îşi aducea aminte de crima sa, – că l-a ucis pe fiul său (cum se spune în scrierile lui Puşkin).

va urma

din “W. F. M. Iertarea”
traducere: Pr. Vladimir Popovici
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2015