Recuperarea Învierii Domnului Iisus Hristos
Deseori sunt întrebat care este cea mai grea încercare pentru creştini în vremurile acestea. Şi răspund fără ezitare: Atacul la Învierea Domnului Iisus Hristos! Lumea oferă sute de alternative la fericirea de a fi înviat. Nu mai transferă sufletului măreţia unei aşteptări atât de adânci precum Aşteptarea celei de a Doua Veniri. Lipsindu-i măreţia aceasta, omul modern se scaldă în mediocritate, asumă tulburarea de sens ca o stare de normalitate. Şi vede, mereu şi mereu, drept o formă de extaz coerent, orice izbucnire de nimic cu ifose de dogmă. Priviţi în jur şi veţi vedea că şi creştinii ne-am îmbolnăvit de „siguranţă” şi de „puritate”, uitând în urmă, mult, discreţia de har a sfinţeniei. Orice dictatură se instituie prin ambiguitate şi se dezvoltă prin siguranţa mediocrilor ce o propovăduiesc. Lasă nesemnalizate în conţinut cuvinte. Răstoarnă valorile autentice prin utilizarea lor haotică, fără sensul lor real. Un atac de caricaturizare a umanului, de aşezare a lui într-un soi de grădină zoologică a valorilor, în dreptul valorilor care nu ne cresc, nu ne aşază pe Cale şi nu ne ajută să creştem în Adevăr.
Mutilându-ne Calea şi Adevărul, ne răpim singuri Învierea. O diluăm. O facem să pară – inclusiv în vieţile noastre pretins creştine – drept un basm, un mit din trecut care frisonează lumea modernă şi atât. Pierderea conţinutului amplu al Învierii Domnului este ceea ce încearcă Biserica să preîntâmpine cu întreg exerciţiul postirii din Postul ce tocmai s-a topit în Înviere. Ne învaţă că nu postim doar de dragul ocupării – ori dezocupării – unor „rafturi” din super mall şi nici pentru ca vreo carte de bucate să înlocuiască Sfânta Scriptură. Pentru că uităm des că adevărata mâncare sunt cuvintele Lui, trăirea cu El, hrănirea din Trupul şi Sângele Lui. Foamea făcută de post spre această hrană ne cheamă, nu spre mai multe soluţii de bucătărie. Obsesia de a mânca sau nu, de a bea sau nu ne aduce aproape de înţelegerea adevăratei crize din creştinismul modern. Preferăm un creştinism care ne seamănă unuia care seamănă lui Hristos. Preferăm o îndulcire a cunoaşterii şi o „turmizare” a inteligenţei misionare în defavoarea inteligenţei credinţei vii. De aceea părem atinşi în ochii societăţii de o lentoare paralizantă de gândire, infecundă şi toxică în idei. Priviţi la cum ne purtăm şi cum rostim adevărurile credinţei şi veţi înţelege de ce nu îşi mai asumă nimeni urmarea Evangheliei. Am lăsat-o să „băltească” în neputinţele noastre, în loc să o propunem ca staţie de încărcare în Duh a propriilor noastre idealuri. Şi ne-am învăţat uşor şi iremediabil să judecăm, să lovim pe cel căzut şi să părăsim cu uşurinţă pe cel părăsit deja. Nu mă tem că Îl pierdem pe Dumnezeu, ci că ne-am pierdut omenia prin care să-L vedem pe Dumnezeu precum şi este. Domnul Slavei. Domnul Învierii.
Cât de simplu ne-o spunea, în una din meditaţiile sale, Sfântul Ioan Scărarul: „Creştin nu te naşti, ci devii!” Înţepenirea în proiectul pocăinţei fără pocăinţă şi al cunoaşterii lui Dumnezeu prin a-mestecarea valorilor care ocultează cunoaşterea printre cele care o deschid, o cresc, sunt numai două din rănile noastre actuale. Cea mai mare este însă aceasta: ne comportăm ca şi cum Hristos nu ar fi înviat! Ne ascundem după cuvinte, dar nu ne deschidem inima pentru ca ele să ne devină repere de viaţă veşnică. Trăim cu rigorism părerile noastre, dar excludem din vieţile noastre mângâierea din Zorii Învierii. Lăsăm să treacă viaţa noastră fără bucuria aceasta unică de a vedea – încă de aici – plesnetul de lumină care umple de sens cosmosul întreg. Greutatea vremii de acum este aceasta: minciuna în care trăim. Evitând parcă urcarea cornişei Golgotei şi refuzând zorii Învierii în propriile noastre vieţi. Pare că trăim cu mâinile căuş pe ochi din frică să nu fim surprinşi de străfulgerarea Luminii Învierii. Evitând astfel să ne vedem ţelul şi să trăim pentru el. Preferinţa noastră pentru citarea din vieţile altora pare că vine şi din această neputinţă duhovnicească de a ne trăi vieţile noastre. Cu bune şi rele. Cu biruinţe şi înfrângeri. Dar ale noastre! Darul lui Dumnezeu pentru noi fiind viaţa noastră. Dăruită pentru a o înveşnici prin împreună-lucrare cu El. Învierea noastră. Aduceţi-vă aminte mereu. Când spuneţi, ori cântaţi ori strigaţi „Hristos a Înviat!”, El vă aşteaptă. E viaţa noastră şi veşnicia noastră. Nu, nu e un mit, o poveste, ori un basm. El Este Învierea! Şi noi trebuie să ştim aceasta ca un adevăr înainte de a cere altora să o ştie. Şi noi trebuie să trăim aceasta ca un adevăr înainte de a cere altora să trăiască acesta. Şi noi trebuie să ştim şi să trăim aceasta pe viaţă şi pe moarte pentru ca moartea să ne devină Viaţă. Înviere.
Pr. Constantin NECULA
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
În aceste vorbe este temeiul vieţii noastre sufleteşti. „Căci dacă n-a înviat Hristos, zadarnică este credinţa noastră”, zicea Apostolul Pavel (I Cor 15, 14). Dacă n-ar fi înviat Hristos, toată viaţa noastră s-ar găta la groapa din cimitir. Dar Hristos a înviat şi, cu slăvită Învierea Sa, ne-a trecut şi pe noi din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
„Hristos a înviat”, aceasta este vestea de bucurie pe care o întărim cu răspunsul „Ade-vărat a înviat”. Eu însă te întreb, iubite cititorule, crezi tu cu adevărat în aceste vorbe? Întăreşti tu şi cu purtările tale acest adevăr? „Dacă crezi că Iisus a înviat cu adevărat, atunci de ce trăieşti ca şi când El ar fi mort? De ce vorbeşti ca şi când El nu te-ar auzi? De ce minţi de parcă El n-ar auzi? De ce te mânii de parcă El n-ar vedea? De ce pizmuieşti şi gândeşti rău altuia de parcă El n-ar şti? De ce te făţăreşti şi vicleneşti de parcă El nu te-ar cunoaşte? De ce drăcui, blestemi, înjuri, bei, joci cărţi de parcă El nu te-ar auzi şi nu te-ar vedea?”…
A crede cu adevărat în Iisus cel înviat înseamnă, iubite cititorule, „să mori şi tu faţă de păcat” (Gal 6, 14) şi „să înviezi în Iisus Hristos ca o făptură nouă” (II Cor 5, 17). „Deci dacă aţi murit şi aţi înviat împreună cu Hristos – zice Apostolul Pavel – omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuţimea, hula, întru care oarecând vieţuiaţi. Nu grăiţi minciună, ci, dezbrăcându-vă de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, îmbrăcaţi-vă întru cel nou” (Col 3, 1-11).
Ctitorule! Ziua Învierii este şi trebuie să fie şi ziua învierii sufletului tău, ziua ieşirii tale din păcate. „Deşteaptă-te, cel ce dormi (în somnul păcatelor), şi te scoală din morţi” (dintre cei morţi cu sufletul!) (Ef 5, 14). Numai când ai făcut acest lucru vei înţelege ce adevăr mare şi vei simţi ce bucurie mare este în vorbele:
„Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”.
«Oastea Domnului» nr. 15 / 8 apr. 1934, p. 1
Părintele Iosif Trifa
Abonează-te la „Iisus Biruitorul” online
Citește online toate numerele din ziarul „Iisus Biruitorul”, începând cu anul 2025.
Poți opta pentru a primi în continuare și varianta tipărită printr-un e-mail trimis la redacție. Te încurajăm să faci misiune cu foaia tipărită printre prietenii, cunoscuții, vecinii tăi și printre membri parohiei tale!
Acest săptămânal duhovnicesc al Oastei Domnului apare cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. A fost fondat de Preot Iosif Trifa în anul 1935.
