Iisuse, o Iisuse, cu umede priviri
Ți-nchin acum prinosul înaltelor trãiri.
În slovele-nșirate pe firele de vers
e plânsul și cântare și dorul meu neșters.
E inima întreagã cu dragostea din ea
deschisã ca la-ntâia atingere a Ta.
În marea ei de flãcãri sunt simțuri și trãiri
înalte cât frumsețea statornicei iubiri.
În taina-nșiruirii de șoapte și cântãri
suspinã și se roagã aprinsele chemãri.
Și crește bucuria iubirii fãrã saț
ca dulcea așteptare a ochilor scãldați.
Și Îți închinã-ntreaga-ncãpere unde sunt
pãstrate ca Misterul în chivotul preasfânt.
… O, iartã dacã-n ele va fi vreun gând nebun
cã-n dorul sfânt adesea eu n-am știut ce spun.
Și n-am știut adesea cuvântul ce-l aleg
sã-ncapã-n el iubirea cu focul ei întreg.
Sã-l pot sã-l spun în felul în care zace-nchis
în locul lui de flãcãri și-n ochii mei de vis.
… O, dacã daru-acesta de Tine-ar fi primit
ca mirul Magdalenei – e tot ce-am mai dorit.
Îmi e de-ajuns cã duhul deplin mi-ai înțeles
cã numai pentru Tine-i tot ce-am mai drag și-ales.
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
