din vorbirea fratelui Traian Dorz
la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985(?)
Mulţumim Domnului pentru aceste mari lucruri care cuprind taine de mare har şi de mare înţeles sufletesc pentru noi. Am străbătut, în drumul acesta, regiunile de unde am plecat până unde am venit. Ce har de la Dumnezeu, când vezi ogoarele, grădinile lucrate frumos şi promiţând un rod binecuvântat! Pretutindeni am văzut oameni lucrând: la sapă, la coasă, la strâns, la plivit. Şi am zis: „Ce minunată este hărnicia trupească ce – prin grija pe care o avem de bogăţia noastră şi chiar şi de munca noastră cea trupească – asigură existenţa noastră cea trupească”. Dar, pe lângă grădinile acestea şi pe lângă ogoarele pe care le muncim aşa de frumos şi de la care, prin harul lui Dumnezeu, aşteptăm rod binecuvântat care să ne întreţină viaţa şi traiul nostru şi al copiilor noştri încă un an, pe lângă aceasta, am gândit: „Fiecare dintre noi avem şi un ogor duhovnicesc. Avem şi o grădină duhovnicească”. E frumoasă hărnicia acelora care se străduiesc ca, în ogorul pe care îl au, să depună o muncă vrednică şi o atenţie vrednică, plină de grijă trupească şi sufletească, pentru a întreţine ceea ce au sădit, pentru ca să ajungă la un bun rod şi la un bun cules. E frumoasă grija şi osteneala cea trupească, pentru ca fiecare să strângă la cules o roadă binecuvântată în urma muncii lui. Dar m-am gândit că, fiecare dintre noi având un ogor şi o grădină duhovnicească, s-ar cuveni cu tot atâta grijă să sădim acolo, să întreţinem acolo, să udăm acolo, să plivim acolo şi să ajutăm ca şi această roadă sădită în grădina noastră să poată fi o recoltă binecuvântată şi un câştig în toamna vieţii noastre. Şi, în ziua când şi pe la via noastră, şi pe la smochinul nostru, şi pe la grădina noastră va trece Stăpânul care ne-a încredinţat-o s-o lucrăm şi care aşteaptă, să vadă şi să culeagă rod binecuvântat din ea.
E frumoasă munca să ne întreţinem ogoarele şi grădinile noastre cele materiale, cele pământeşti, cele trupeşti. Dar oare, pe lângă acestea, cine se gândeşte că trebuie să aibă ogorul cel duhovnicesc lucrat, însămânţat, îngrijit şi pregătit pentru o recoltă binecuvântată, când, la toamnă, Stăpânul va trimite după partea lui?
Noi cunoaştem Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, citim Biblia. Avem fiecare dintre noi – sau aproape fiecare – Biblia aceasta. Şi chiar dacă n-o avem sau nu ştim să citim în ea, o putem auzi, că de fiecare dată, la împrejurări de acestea, Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte din belşug. Şi oricine are urechi de auzit poate să audă. Numai că drumul de la urechi până la inimă este adesea cel mai lung. Ajunge Cuvântul lui Dumnezeu de la o margine a pământului la cealaltă şi se răspândeşte de la o mare până la alta, dar de cele mai multe ori ajunge Cuvântul la urechi, dar nu mai ajunge la inimă. De aceea Părintele Iosif publica odată în cartea de istorioare un tablou frumos în care se spunea că un om a adormit odată şi a avut un vis profetic, un vis tainic de la Dumnezeu. Se făcea că a ajuns în Împărăţia cerească şi a văzut acolo în rai o grămadă mare de urechi. Şi atunci l-a întrebat pe îngerul care-l conducea:
– Doamne, dar ce-nseamnă aceasta? Zice:
– Acestea sunt urechile care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar numai ele au auzit. Inimile care trebuiau să-l primească, sufletele care trebuiau să aducă rod în urma auzirii acesteia nu sunt aici, pentru că ele n-au primit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au adus rod. Urechile care l-au ascultat sunt mântuite.
E o pildă aceasta. E un exemplu despre felul multora de a auzi. Le place să audă Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu fac mai mult. Urechile nu-l duc la inimă şi inima rămâne nemântuită şi neascultătoare. Domnul vrea inima noastră, nu numai urechile noastre. Şi dacă Domnul a dus urechile noastre până la auzirea Cuvântului, să ne ajute ca şi inimile noastre să-l primească.
Sunt frumoase holdele noastre de-afară. Dar holdele noastre dinăuntru oare cum sunt? Avem o grădină duhovnicească de cultivat fiecare dintre noi. Cum se găseşte ea în faţa lui Dumnezeu, grădina inimii noastre, ogorul sufletului nostru, partea noastră şi fiinţa noastră cea duhovnicească? Fiindcă noi nu suntem numai nişte trupuri, nişte fiinţe numai materiale. Suntem fiinţe spirituale în primul rând. Existenţa noastră nu este numai aceasta de aici. Aceasta este numai prima parte. Viaţa aceasta nu se sfârşeşte o dată cu moartea. Moartea este numai pragul peste care noi trecem în camera cealaltă, în care vom trăi veşnic.
De aceea Cuvântul lui Dumnezeu doreşte să ne atragă luarea aminte de fiecare dată când privim la lucrurile pământeşti şi trecătoare, ca să înţelegem partea cealaltă, veşnică şi netrecătoare, partea sufletească. Făcând-o pe asta, să n-o uităm pe cealaltă. Lucrând pentru acestea, să nu le uităm pe celelalte. Mântuitorul a spus odată: „Nu vă strângeţi comori numai pe pământ, unde le rod moliile şi rugina şi le fură hoţii. Strângeţi-vă comori în viaţa veşnică”. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni nu poate să pună o altă temelie, decât cea care a fost pusă: Hristos (în I Corinteni, capitolul 3). Dar fiecare să ia seama bine cum clădeşte pe temelia aceasta. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alţii: paie, fân, trestie. Lucrarea fiecăruia însă va fi cercată prin foc. Şi focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia”.
Părintele Iosif scrie în Biblia – Cartea vieţii despre un credincios, om mai înstărit, care avea un servitor. Un servitor credincios. Amândoi mergeau la adunare, dar cel care era bogat, stăpânul, se ocupa mai mult de lucrurile pământeşti. Slujitorul se ocupa şi de lucrurile duhovniceşti. Odată, spune că acest frate, stăpânul, a avut un vis. Se făcea că murise şi a ajuns undeva într-un loc unde l-a întâmpinat o fiinţă luminoasă şi i-a zis:
– Eu sunt Sfântul Apostol Petru. Am venit să te întâmpin şi să te călăuzesc prin nişte adevăruri. Iată, aici se clădeşte un palat strălucit.
Se clădea numai din aur, din argint şi din pietre scumpe. Şi el i-a spus:
– Sfinte Petru, dar al cui şi pentru cine se clădeşte palatul acesta?
Zice:
– Pentru Nicolae, servitorul dumitale.
– Nicolae?… Păi el nu va şti ce să facă cu palatul acesta.
– Când va veni să-l moştenească i se va da şi înţelepciunea, şi lumina cum să-l folosească.
S-a dus mai departe şi a văzut nişte lucrători care se străduiau să înjghebeze nişte pereţi din fân şi din paie, şi din trestie. Şi omul a întrebat:
– Doamne, dar ce se chinuiesc oamenii aceştia degeaba aici?
– Se trudesc să facă o colibă din acest material.
– Dar cum din acest material?
– Păi acesta este materialul pe care şi l-a pregătit cel pentru care se pregăteşte casa aceasta.
– Şi a cui este casa aceasta?
– A dumitale.
– A mea?…
Pentru că acolo sus în cer fiecare îşi clădeşte casa lui viitoare cu materialul pe care îl trimite el de-aici de pe pământ. Faci fapte bune, vrednice de pocăinţă şi de Numele Domnului? Aduci roade de aur, de argint şi de pietre scumpe? Cu materialul acesta se clădeşte sus în cer casa pe care o vei moşteni. Aduci paie, fân, trestie, lucruri nevrednice? Din acestea [ţi se va clădi]. Din ce strânge fiecare.
Şi zice:
– Focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia.
În momentul în care Sfântul Petru i-a spus despre acest lucru, el s-a întors şi a văzut o flacără puternică mistuind căsuţa lui de paie, de fân şi de trestie. Şi a început să plângă cu hohote şi să spună:
– Doamne, ce mă fac?
În momentul acela s-a trezit. S-a trezit cu perna udă de lacrimi şi a spus: „Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că Te-ai îndurat de mine să-mi descoperi acest adevăr înainte de a fi prea târziu”.
După aceea, a început să facă şi el fapte vrednice de pocăinţă şi să trimită sus în cer aur, argint şi pietre scumpe pentru casa lui viitoare.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
