12 – A ține seama de trecut, este o mare înțelepciune.
Nimeni nu se va putea îndrepta niciodatã în viitor dacã nu-și va aduce aminte ca sã tragã învãțãturã din cele petrecute mai demult.
Toatã istoria trecutului este o carte plinã de învãțãminte, de care orice om care vrea sã ajungã bine, trebuie sã ținã seama cu grijã.
13 – Nimeni dintre noi n-a crescut învãțat.
Pânã la noi, câți înaintași ai noștri au muncit din greu, au luptat și s-au jertfit pentru ca noi astãzi sã ne putem bucura de o stare pe care ei, sute și mii de ani, n-au avut-o, dar au muncit pentru ca s-o avem noi.
14 – Câte mijloace care ne ușureazã și ne înfrumusețeazã astãzi viața noastrã, pãrinții noștri nu le-au avut.
Câtã experiențã ne-a rãmas de la ei!
Câte învãțãminte din munca și din lupta lor!
Câte binefaceri în urma jertfelor lor!
Cât de îndatorați le suntem!
Cât de recunoscãtori trebuie sã le fim!
15 – Sã ia bine seama orice tânãr la aceste adevãruri.
Cãci dacã nu se va simți adânc legat de rãdãcina sãnãtoasã a credinței înaintașilor sãi, nici nu va putea crește drept.
Nici nu va putea avea urmași buni și roade rodnice.
Pomul rupt de rãdãcina sa, se usucã și piere.
16 – Ce rãu este uneori cã îi merge omului bine.
Și cât de atent și veghetor trebuie sã fie un credincios al Domnului, când începe sã-i meargã lucrurile din plin.
Și când începe sã nu mai aibã nici o cruce apãsãtoare pe umerii sãi. Și nici o sarcinã sub care sã sufere.
17 – Adeseori moartea credinței, vine din comoditate. Din liniștea lumeascã vine slãbirea râvnei.
Și înghețarea rugãciunii
Și pierderea curãției
Și pãrãsirea adunãrii și adormirea vegherii și întinarea neprihãnirii…
Și uitarea țintei și lepãdarea legãmântului și dezbinarea frãției
Și dupã toate acestea, pãrãsirea lui Dumnezeu.
18 – Într-o astfel de stare, dacã mila Domnului nu trimite dupã cel ajuns în aceastã prãpastie, câinele cel dureros dar salvator al suferinței, – omul cãzut acolo, acolo și piere pe veci.
Singura salvare dintr-o astfel de moarte – este numai suferința.
19 – Dacã vom mai scãpa vreodatã de aici, aș vrea sã strig cu glas de tunet tuturor fraților ca sã fie treji de o mie de ori mai mult atunci când toate le merg bine lumește…
Cãci acolo inima se îngrașã…
mintea se îngroașã…
duhul se lãțește,
iar sufletul se leapãdã de Dumnezeu, Ziditorul lui.
Și nesocotește stânca mântuirii sale…
Aceasta este cea mai cumplitã sinucidere.
20 – Cuvintele înștiințãrilor sfinte trebuie sã ne umple inimile de teamã și mintea totdeauna de o atentã veghere.
Pentru cã ele ne aduc aminte cã Dumnezeu nu este numai dragoste, ci este și dreptate și gelozie.
Cã mâinile Lui nu se întind numai sã mântuiascã, ci sã și pedepseascã.
Și cã focul Lui nu numai lumineazã și încãlzește – ci și arde.
Dumnezeul nostru, nu ne lãsa sã le uitãm niciodatã.
Amin.
Traian Dorz, din ”Pășuni dulci”
