În locul unde mi-am rostit judecata, mi-am auzit şi iertarea!
În aşternutul unde am zăcut, plângându-mi durerea, mi-am primit şi vindecarea.
Şi tot Tu, Cel pe care-L întristasem, m-ai şi învioarat.
Poarta Îndurării s-a deschis şi Faţa Ta iubită m-a luminat din nou.
Te-ai întors iarăşi la mine, căci ai văzut neputinţa mea.
Ţi-a fost milă de mine. Nu m-ai judecat cum meritam; dragostea Ta m-a înţeles.
Pentru că nu Te-ai gândit la Tine, ci la neputinţele mele.
Ai privit ochii mei –
în care erau teama despărţirii şi durerea neputinţei, amândouă la fel de mari –
şi Ţi-a fost o nemărginită milă de mine, pe care mă iubeai nemărginit de mult.
Tremuram când mă priveai. Îmi era şi teamă şi dor de cuvântul ce mi-l vei spune.
De acest cuvânt atârna soarta mea.
Fericirea mea nouă sau prăbuşirea mea veche atârnau de pasul Tău.
Tu ai renunţat la zborul Tău şi ai rămas lângă mine.
Ţi-ai întors, cu o duioasă durere, privirea dinspre înălţimile Tale luminoase şi, oftând,
Te-ai aşezat iarăşi lângă… neputinţa mea, zicând:
– Nu vreau; nu pot să merg fără tine!
Te voi aştepta aici!
Nu renunţ; doar amân hotărârea şi legământul pe care le-am făcut şi pentru tine
până ţi se vor întări aripile, îţi vor creşte penele
şi ţi se vor vindeca deplin rănile inimii.
Ţinta noastră este aceea pe care ţi-am arătat-o şi pe care,
o clipă, printre nori, ai văzut-o limpede.
Dar nici ea n-ar fi fericită, văzând că vine numai un sol singur.
Şi jugul, şi cununa sunt pentru doi.
O, ce grozav cuvânt este acesta: ,,singur”!
L-am rostit şi l-am simţit până acum atât de mult, încât mi se înfioară toată fiinţa , şi numai gândind că l-aş mai putea avea iarăşi lângă mine vreodată.
Nu-l mai vreau, nu-l mai pot suferi, Dumnezeule bun!
Ai milă de mine, Prieten bun şi adevărat!
Nu mă mai lăsa fără Tine!
Vreau vindecarea. Aici şi acum.
În aşternutul singurătăţii în care zac, vindecându-mi sufletul de singurătate!
Schimbă-mi plânsul de durere în plâns de bucurie!
Alungă feţei mele chipul bătrâneţii mâhnite şi redă-i chipul tinereţii voioase.
Schimbă-mi suspinul amărăciunii în suspin al îndurării.
Fă să mi Te văd apropiindu-Te, săltând peste dealuri şi peste văi, grăbindu-Te spre mine ca un cerb tânăr, trecând peste munţii ce ne despart.
Fă-mă să-Ţi aud dulcele glas, spunându-mi în mijlocul plânsului meu: Râzi!
Şi, dintr-o dată, să izbucnesc în râsul cel mai fericit,
cu ochii încă plini de lacrimi strălucitoare.
Picurii genelor mele să strălucească vesel, ca stropii de ploaie de pe un crin,
luminaţi deodată de răsăritul soarelui Feţei Tale iubite.
Buzele mele să strălucească dintr-o dată de lumina sărutului Tău,
ca buzele norilor când soarele îi sărută în rugăciunea lor de seară.
Şi gândul singurătăţii să nu mă însoţească niciodată.
Fă-mi aşa, Preaiubitule Iisus!
Traian Dorz – Prietenul tinereţii mele