În ianuarie 1971, am intrat din nou în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez, cu crize din ce în ce mai dese şi mai grele. Mă şi pregătisem pentru plecarea mea la Domnul. Inima mea mărită şi tensiunea scăzută până la limită mă înştiinţau întruna că trebuie să fiu gata în orice clipă. Am stat în situaţia asta acolo trei săptămâni. Îmi aşteptam moartea, din nou, ca pe o izbăvire. Dar din nou voia Domnului a fost alta.
În ultimele zile de spital am văzut dând mereu târcoale în jurul meu nişte necunoscuţi pe care acum mă deprinsesem să-i cunosc bine după spate, chiar dacă nu-i cunoşteam deloc după faţă. Erau douăzeci şi patru de ani de când eu eram în jurul lor şi ei mereu în jurul meu. Ne cunoşteam acum bine. Aveam fiecare semnele noastre.
Pe medicul care mă trata l-am văzut mai îngrijorat ca de obicei pentru mine. Desigur, stătuseră de vorbă şi cu el, iar acum el bănuia că voi fi din nou arestat. Mă cunoştea, ţinea la mine şi voia să mă scape.
Într-un moment, îmi propuse în şoaptă, făcându-mi trist un semn cu înţeles:
– N-ai vrea să-ţi obţin un certificat de boală de la un medic psihiatru? Ar fi o şansă să scapi de ei!
– Nu, domnule doctor, i-am răspuns eu. Vă mulţumesc, dar aşa ceva eu nu pot să accept. Credinţa mea în Dumnezeul meu şi dragostea mea faţă de Mântuitorul meu Iisus nu se datorează unei boli mintale, ci tocmai celei mai sănătoase lucidităţi.
– Treaba dumneavoastră! Eu am vrut să vă fac un bine.
– Vă mulţumesc, domnule doctor, dar numai Singurul Dumnezeu ştie care este pentru noi binele adevărat. Eu doresc să se facă Voia Lui.
Traian Dorz, din „Hristos – mărturia mea”
